În timpul unei petreceri în grădina casei sale, la care participă absent, un bătrân îşi aminteşte fragmentar, caleidoscopic, episoade din viaţa trăită alături de soţia lui, Regitze. Karl Åge rememorează secvenţa întâlnirii viitoarei sale soţii, naşterea copilului lor, stupefacţia mamei lui Regitze atunci când cei doi îi mărturisesc că nu intenţionează să îşi boteze bebeluşul, decizia acesteia de a nu mai mânca nimic şi de a nu mai întreprinde nicio activitate până ce bebeluşul va fi botezat, "ştirile zilnice" aduse de vecina bătrână a bunicii copilului cu privire la starea de sănătate a acesteia, momentul în care cuplul cedează, iar bunica îşi ţine nepotul proaspăt botezat în braţe în faţa bisericii, cu o mândrie neacoperită şi nedisimulată.
Karl Åge trece prin prisma memoriei toate acele întâmplări din viaţa lor care au constituit prilej de ieşire din cotidian - momentul în care Regitze invită la masa de ajun de Crăciun un om al străzii, iar acesta îşi aduce toţi prietenii morţi de foame, plânsul în hohote al unei vecine învineţite de soţul ei şi momentul în care Regitze îi spune soţului că aceasta o să stea la ei o perioadă. Toate aceste amintiri sunt prilejuite de un fapt pe care bătrânul Karl Åge ar dori cu orice preţ să îl înlăture din vieţile lor, să îl închidă într-o cameră şi să uite de existenţa lui, însă acest lucru se află în sfera imposibilului.
Filmul nu mi-a provocat satisfacţii vizuale majore, urmărind o structură narativă destul de previzibilă, încărcată cu tuşele amintirilor, iar reacţiile personajelor sunt întrucâtva exagerate, impresia de veridicitate fiind doar o impresie de multe ori. Au existat câteva scene de un haz bine conturat, însă ca întreg, filmul nu m-a adus în acea stare de transportare cinematografică pe care o caut atunci când merg la o proiecţie.
Zâna/ La fée (Belgia/ Franţa, 2011):
Ce mi-a plăcut mult în programul de sâmbătă al festivalului a fost La fée, un film pe cât de neverosimil, pe atât de ofertant şi de amuzant tocmai pentru că este neverosimil. Situaţiile au fost selectate special, exagerate, fără a se ţine cont de detalii, de neconcordanţe. Lucrurile se desfăşoară fără nici cel mai mic sau mai neînsemnat simţ al realului sau al verosimilului, tot acest amalgam de situaţii imposibile creând un efect miraculos, că tot vorbim de zâne.
În film, un paznic de noapte al unui hotel de o stea, Dom, o cunoaşte pe Fiona, o femeie ce îi mărturiseşte că este o zână şi că îi va îndeplini trei dorinţe. Dom îi răspunde semiprompt că îşi doreşte un scuter şi benzină pentru toată viaţa şi că se mai gândeşte la a treia dorinţă. Când Fiona dispare, fiind internată într-un spital psihiatric (unde va fi obligată să scrie pe o tablă cu creta Zânele nu există de vreo zece ori), bărbatul porneşte în căutarea ei, pe scuter bineînţeles.
Seria de întâmplări amuzante este neîntreruptă, avem de exemplu un dans sub apă şi interpretarea unei melodii de dragoste sfâşietoare de către o handbalistă murdară de pământ şi grăsuţă într-un bar numit Amorul ceţos, bar al cărui proprietar şi unic barman are dioptriile atât de mari încât trebuie să stea la maxim 2 cm de orice obiect pentru a îl distinge şi care se ciocneşte de toţi pereţii posibili. Filmul este proaspăt şi reconfortat, scăpând de sub convenţiile şi de sub îngrădirea logicii sau a spiritului realului, tocmai bun pentru o seară de weekend.