Iureş? Absolut!

În Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett, Marcel Iureş juca rolul unui bătrân decrepit.

În Ivan Turbincă, Iureş reface comic personajul, cu mai multă vitalitate şi mai puţină degradare, şi îi înlocuieşte obsesia asupra trecutului pe care nu îl poate schimba cu relaxarea în faţa unui viitor infinit. La Creangă, Ivan Turbincă face o lungă călătorie prin locuri, timpuri şi lumi (asta, de aici, şi cealaltă, de dincolo). În Absolut!, Marcel Iureş bate pasul pe loc lângă o conservă de fasole încălzită pe spirtieră, cu ochii aţintiţi la sticla de votcă şi cu gândul la ţigări.

Din când în când, se tolăneşte pe cartoanele care îi servesc drept pat. Abandonat de Moarte, Ivan al lui Iureş pare a trăi singur, dincolo de vremuri, ca un Jidov rătăcitor, un vagabond cu tendinţe filosofice care stă la poveşti cu sine însuşi şi îşi inventează propria sa cosmogonie, una funcţională, în care divinul devine accesibil. În fond, viaţa fără de moarte trebuie să aibă un sens.

Imaterialul se materializează în tipare. Nimeni sau nimic nu e absolut bun sau rău, iar clişeele se ivesc de unde te aştepţi mai puţin. Dumnezeu e maiestuos, Sf. Petru e evreu, Satana e inventiv, iar Moartea e pocită. Din aproape în aproape, clişeele se declişeizează. Infinita bunătate a lui Dumnezeu frizează indiferenţa, diavolii sunt harnici şi ordonaţi ca nemţii, iar Moartea e, până la urmă, fată bună. Personajele sunt desenate cu maximă parcimonie.

Un gest, o schimbare de ton, o sprânceană ridicată şi pe scenă explodează lumea întreagă. Iureş manipulează abil un delir caracterologic şi este capabil să aibă multiple nuanţe într-un singur cuvânt. Sunt momente în care admiraţia stă bine alături de ironie, autoironie, susceptibilitate şi jocul de-a toate acestea.

Absolut!, zice Ivan cu ochii pe sticla de votcă, terminând un episod de povestit şi ames­tecând în fasole. Un singur cuvânt şi vreo trei, patru sensuri. O pri­vire piezişă şi nu mai ştii dacă Iureş zice, Ivan zice, Creangă zice sau i-a pus regizorul Alexandru Dabija pe toţi la foc mărunt.

Actorul joacă polifonic, alunecă elegant dintr-un personaj în altul ca un Paganini extaziat, distribuie cu precizie tuşe multiple unor caractere schematice, punând "carne" pe oase, face din schelet, om (sau Dumnezeu / Drac / Moarte) şi asta cu virtuozitatea aceluiaşi Paganini.

În acest spectacol, Iureş "sună" ca un Stradivarius. Cât despre turbincă, ea este ambivalentă: e magică datorită / din cauza unui clişeu. Turbinca e o "pungă de un leu" pe care Dumnezeu, cel ce poate orice, o "vrăjeşte". Miraculosul există dacă suntem dispuşi să credem că există. În fapt, ăsta e şi resortul pe care funcţionează spectacolul: naivitatea înţeleasă ca simplitate.

Încercând să descopere modalităţi viabile de a povesti, Marcel Iureş revine la esenţă, la o poveste bună (excelentă dramatizarea lui Alexandru Dabija) spusă simplu, în care personajele se reliefează ca statuile din marmură, fără artificii, costume sau machiaj. E suficient să-şi treacă mâna prin păr şi Moartea apare tulburătoare şi comică, în toată splendoarea ei respingătoare. În Absolut!, Marcel Iureş încetează să mai spună o poveste, el devine povestea.