Când am aflat că o să merg la un one-man-show care porneşte de la povestea lui Ivan Turbincă, am sucit problema pe toate părţile, ca pe un cub Rubik, curioasă cum pot fi interpretate atâtea personaje de un singur om: Ivan, Dumnezeu, Sfântul Petru, dracii, Moartea - de unde atâtea feţe? Ba îl vedeam pe actor dispărând după cortine de două ori pe minut, ca să îşi schimbe costumul, masca, mina, ba mă gândeam că o să asist la vreo mostră de abstract în care numai de povestea lui Creangă nu va fi vorba.
Care cortine?! Care abstract?! N-a fost cazul în sala Teatrului Act - beciul cel mai plin de must din lume! Actorul are în el atâta forţă, încât îşi ajunge şi sieşi, şi distribuţiei alambicate, şi spectatorilor răspândiţi pe cele trei rânduri de bănci de lângă pereţi. Iar costumul, masca şi mina pe care nu le vedeam schimbate decât forţat, sincopând spectacolul, Iureş le păstrează în mânecă, de unde le scoate pe nesimţite. Face pase cu el însuşi, joacă şi se joacă, aruncă şi prinde figuri, caractere, aşa încât rămâi mereu surprins să descoperi în arenă alt şi alt personaj, atât de puternic şi conturat încât, inevitabil, te întrebi: "Da' ăsta când a mai ajuns aici?"
E de crezut faptul că toată magia asta iese dintr-un amărât de boschetar? Ei bine, aşa e. Pentru că, după ce străbaţi până la subsol holurile teatrului, înguste ca nişte burlane, intri într-un beci cenuşiu unde, în mijloc, stă un om fără adăpost, aproape împrăştiat pe cartonul întins pe duşumea. E soios, ciufulit şi nebărbierit, îmbrăcat cu ţoale mototolite şi încălţat cu adidaşi scâlciaţi. Da, e Iureş. Şi cântă la muzicuţă. Are un aer bizar de veselie tristă, de calicie sătulă, în timp ce sare din cântece patriotice în melodii populare şi în mai vechi imnuri comuniste. Concertul dat pe-o rână este avangarda unei alte partituri, gata să surprindă la fiecare pas.
"Gata? Începem?", zice la un moment dat, zorindu-i pe oamenii nedumeriţi de privelişte. Însă ce se porneşte nu e tocmai spectacolul, chiar dacă bizareria de personaj cere "să se facă lampa mai mică", pentru a rotunji atmosfera. Ca un românaş destoinic, demarează în trombă cu... o pauză de masă. Spectatorii fierb la foc mic, în suc propriu, în timp ce înaintea lui, pe o spirtieră, la o flacără albastră şi pâlpâitoare, fierbe o conservă de fasole cu costiţă. Boschetarul o mănâncă soldăţeşte, vârându-şi degetele în sosul fierbinte şi întingându-l cu cocoloaşe de pâine culeasă de prin gunoaie ("N-ai idee câte lucruri bune aruncă oamenii cu parale."). Geme de plăcere, ca un brav oştean al habelor şi ghenelor: "Mamăăă, da ' bună mai e!" Se înfruptă straşnic, garnisindu-şi ospăţul şi cu câţiva castraveciori muraţi, pe care îi alintă patern înainte de a-i înghiţi. Şi ca să nu se risipească nimic, dă pe gât şi nişte oţet din borcan. Pe urmă stinge cu câteva guri zdravene de vodcă. Apoi, pe nesimţite, odată cu oţetul care şiroieşte prin barba ţepoasă, începe să curgă şi povestea...
Cătana Ivan primeşte la liberare, drept plată de la regiment, două carboave. Dar cum simţea libertatea ca pe nişte încălţări noi, sărbătoreşte tot pe stil vechi, cum era el obişnuit: se face mangă. Şi uite-aşa, împleticindu-se pe trei cărări, plin de voie bună ("I-auzi, una, i-auzi două, i-auzi patruzeci şi nouă!"), Ivan devine, fără de veste, miza unui pariu dintre Dumnezeu şi Sfântul Petru, veniţi pe pământ în vizită de lucru. Sfântul Petru e jucat ca un ovreiaş de prin părţile Fălticeniului, care îşi mângâie duios bărbuţa şi pare ba fricos, ba viclean, grăieşte regional şi priveşte iscoditor şi slinos. Dumnezeu e un tip de esenţă tare, sigur de sine. Între ei, Iureş face un slalom zăpăcitor, presărându-şi jocul cu comentarii savuroase în aparté, venite ca din partea povestitorului, despre care nici nu mai ştim dacă este boschetarul de mai devreme sau o figură nouă. După cum presimţise Dumnezeu, Ivan le dă de pomană cele două carboave sfinţilor preschimbaţi în cerşetori. Primeşte ca răsplată năzdrăvana turbincă, în care mai târziu îi vâră pe toţi dracii, încât bagă spaima în populaţia Iadului. Îi alungă pe Scaraoţchi şi pe progeniturile lui din câteva case de boieri, apoi, sătul de pământ, ia calea cerului, spre Dumnezeu, unde avea deja o "pilă". Însă cum în Rai nu au nici vodcă, nici pipă, nici femei (plictiseală mare!), cătana îşi încearcă norocul şi la Iad, unde era ştiut de frică.
Pacea şi balamucul, cor de îngeri şi şleahtă de draci, toate se înghesuie în pielea lui Iureş. Tot acolo îşi mai face loc şi Moartea, care astfel intră în scenă, flămândă de muşterii. Pusese ochii tocmai pe Ivan, care de atâta bine nici nu simţea că îmbătrânise. La început, năstruşnicul soldat se crede pe bune mesager între Dumnezeu şi Moarte, însă când îşi dă seama că e prada râvnită a Doamnei cu Coasa, e nevoit să facă nişte tumbe şi să o viclenească. Şi o ţine Iureş din salt în salt, din realitate în poveste, din dramă în comedie, încât îţi plimbi ochii între ele şi nu mai ştii până la urmă care e una şi care e alta. Arde şi transpiră. Turbinca în care o îndeasă pe Moarte e o sacoşă de plastic mototolită, găsită prin culcuşul boschetarului. Coşciugul în care pretinde că nu ştie să se aşeze e cartonul pe care stătea întins la început, cântând la muzicuţă, şi pe care îl transformă în paralelipiped, dovedind un ochi priceput la geometria spaţială. Iureş e când Ivan, când Moartea, când boschetar, când povestitor, făcând salturi mortale, aproape schizofrenice, printre personalităţi. E un acrobat psihologic desăvârşit, care sfidează înălţimile dramatismului. Zâmbeşte de sus, prins precar deasupra hăului de înţelesuri numai cu o sfoară subţire. Se aruncă pe neaşteptate peste percepţia ta, sfărâmându-ţi ideile şubrede ca un castel de nisip, pentru a construi din ele o plajă nouă de variante posibile.
Nu ştiu dacă numele i se trage piesei de la integrarea în sfere înalte, din care prinzi o urmă de gust privind-o, de la vodcă, sau pentru că perechea Dabija-Iureş a intuit superlativul care o să le iasă. Cert e că şi-l merită pe deplin. Am văzut în Ivan Turbincă şi în boschetarul calic o dramă comună, atât de adâncă încât surâde amar: omul care... nu mai moare odată! Dar care nici nu prea mai are de ce trăi. Nu, nu erau telefoane publice pe vremea cătanei ruseşti. Şi totuşi, nu ştii dacă el sau vagabondul este cel care, la sfârşit, o sună pe Moarte ca s-o cheme la un pahar. Cel mai probabil, amândoi deodată, îngânându-se din timpuri diferite.
Luminile se aprind, iar Iureş redevine el însuşi, afişând o mulţumire timidă şi o nelămurire crescândă cu fiecare dintre cele şase rechemări la scenă. Nu-l mai slăbesc aplauzele!