The Substance: Albert Hoffman's LSD) este un documentar elveţian ce aduce în discuţie descoperirea din întâmplare (cum se întâmplă cu mai toate descoperirile, de altfel) a substanţei capabile să modifice starea unei persoane, aducându-o într-o stare de euforie pe care nu ar fi putut-o experimenta prin "simplele" simţuri. Mişcarea hippie a beneficiat din plin de transformările la nivel perceptiv pe care le producea această substanţă minune. Iniţial a fost legală, folosită în multe clinici de psihiatrie, datorită faptului că persoana căreia îi era administrată devenea conştientă de multiple straturi ale personalităţii sale şi era capabilă de o autoanaliză sinceră. Astfel, prin simpla administrare a unei doze mici de LSD, se obţinea un fel de microscop pentru studiul personalităţii cuiva. Bineînţeles că CIA-ul a devenit interesată de această substanţă, comandându-o pentru a o folosi pe post de "ser al adevărului" şi pentru a obţine astfel informaţii mult mai uşor de la persoanele care îi interesau. Treptat, LSD-ul a fost interzis prin lege, însă oamenilor le-a fost greu să renunţe la un drog ce le crea o bună dispoziţie imposibil de atins prin mijloace naturale, astfel apărând la orizont consecinţe greu de suportat.
L'exercise de l'État surprinde viaţa de dincolo de discursuri, de dincolo de apariţii publice sau televizate, a prim ministrului Franţei (un om aflat în umbra Preşedintelui în Franţa - câţi ştiu care este numele lui?). Pornind de la un accident de autobuz soldat cu victime, viaţa plină a acestuia se desfăşoară în cadre formale şi informale, în umbra a tot aflându-se dorinţa de putere, subterfugiile politice utilizate pentru a îşi prelungi mandatul, grija pentru cetăţeni fiind doar o altă iluzie creată în scopuri de promovare, doar un alt discurs politic. Era doar de aşteptat.
Hugo-ul lui Martin Scorsese, pe care cei de la TIFF au ales a ni-l oferi în variantă 3D fără subtitrare (o decizie de bun augur, în părerea mea) ne-a transportat într-un univers fantastic linear şi previzibil ca storyline, însă frumos. Îmi era teamă să folosesc acest cuvânt, cu gândul că "frumos" nu spune nimic, dar credeţi-mă pe cuvânt, universul acesta creat este chiar aşa: frumos. Ingenios şi plin cu mecanisme, cu un sunet de rotiţe şi de asamblări de ceas, într-un Paris al anilor '30, filmul îşi duce la capăt menirea: te transportă acolo, astfel încât povestea uneori prea simplă şi pe rit american nu deranjează. Muream de dorinţa de a fi părtaşă şi în viaţa reală a măcar o scenă din ceea ce vedeam.
Hugo este o scrisoare de dragoste filmată adresată cinematografiei, un mod de a spune îmi eşti drag, cinematografule! Nu vă lăsaţi entuziasmaţi prea mult, povestea în sine nu este un vârf al scenaristicii, replicile sunt simple, totul decurge cam într-un singur sens, însă din punct de vedere vizual este într-adevăr un film ce îşi merită încasările de box-office şi primirile călduroase. De pus pe to-check-out list şi bun de o seară cu cineva drag.
Să vedem ce va mai fi!