Travaliul exasperant al bucuriei - Familia Tót

În satul maghiar unde liniştea e asemenea "catifelei negre", o familie la fel ca toate celelalte aşteaptă ceva. Ceva ce aşteaptă, fireşte, toate celelalte familii din sat care au fiii plecaţi pe front în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: reîntregirea şi revenirea la viaţa liniştită, plăcută şi echilibrată. Dacă mult-aşteptata reuniune presupune sacrificii şi eforturi pe care trebuie să le facă cei rămaşi acasă, asta se poate face, căci orice se poate face pentru Fiul iubit. În ciuda tuturor intenţiilor nobile ale tatălui, mamei şi fiicei care trăiesc cu speranţa fericirii viitoare - întotdeauna viitoare - fericirea întârzie să apară şi, mai mult, atunci când se întrevede posibilitatea ei, este refuzată inconştient, ca un element străin care tulbură armonia călduţă a căminului şi a codurilor sociale în mijlocul căruia acesta funcţionează.

Familia Tót, textul din 1967 al lui István Örkény, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori unguri de secol XX, pare, la prima vedere, o operă uşor amplasabilă în contextul literaturii absurdului, căci are toate ingredientele pentru a acoperi această percepţie: haosul se instalează inexplicabil şi fără capacitatea indivizilor de a-l controla; aproape toţi se străduiesc să le fie "mai bine", dar binele nu se împlineşte niciodată, pentru că, ghinion, nu toţi sunt ordonaţi după matematica pompierului Lajos Tót şi iată că aşa se poate să apară în scenă Maiorul nebun care îşi impune în mod nedemocratic viziunea asupra lumii. Şi dacă se întâmplă ca trăirea sa plenară, ce îşi caută până la schizofrenie momentul extatic, să stârnească frica în ceilalţi, este clar că Maiorul nu se poate numi altceva decât dictator.
 
Din fericire, inteligenţa regizorală a lui Victor Ioan Frunză, subtilităţile scenografice cu care ne-a obişnuit de multă vreme Adriana Grand şi talentul fabulos al tinerilor actori salvează Familia Tót de la o delimitare precisă şi o interpretare univocă. Faptul că substratul tragic al piesei este detectabil în orice moment - într-o mare măsură chiar în cele extrem-comice - nu face ca râsul să fie mai puţin adevărat şi mai puţin savuros. Arta de a-mpleti suflul constant al morţii cu mici accidente lingvistice sau de altă natură care provoacă instantaneu efecte comice, fără a se anula reciproc, este un alt merit regizoral.

Familia Tót trăieşte marcată de obsesia Fiului aflat pe front şi a cărui absenţă este intensificată şi abstractizată prin faptul că nu apare deloc pe scenă. Pentru că, deşi miza dramatică porneşte de la destinul lui, relevant nu este ce se petrece cu el şi nici măcar dacă familia află sau nu că, până la urmă, dragul de Gyula a murit. Singura relevanţă este cea ţesută de familie pe marginea acestei absenţe, manipulată astfel atât de cei trei Tót - pompierul şi capul familiei Lajos Tót (Adrian Nicolae), Mari, mama întruchipată de Sorin Miron, într-un alt excelent travesti, şi fiica Ágika (Nicoleta Hâncu) - cât şi de Maiorul în subordinea căruia se află Gyula. Toţi transformă absenţa Fiului într-un mod de manifestare a propriei prezenţe, în funcţie de propriile interese şi căutări, neuitându-l aici nici pe Poştaşul cu accese patologice, dar în esenţă extrem de lucid, jucat cu versatilitate de Alexandru Ion.

Maiorul este aşteptat ca un salvator de către familia care ştie că soarta Fiului depinde de bunăvoinţa pe care o vor manifesta faţă de superiorul lui Gyula, dar niciunul dintre eforturile lor de a fi gazde onorabile (şi sunt, aşa cum aflăm şi din albumul casei în care s-a semnat un trompetist de la Operă) nu corespund cu aşteptările complet "nerealiste" ale straniului Maior. Acesta soseşte în sătucul apolinic după "nouă luni de întuneric, mizerie şi praf" petrecute în război, astfel încât simţurile sale devin distorsionate, vederea îi joacă feste până la halucinaţie, iar zgomotele capătă dimensiuni groteşti în percepţia sa traumatizată de război.

Că Maiorul nu aşteaptă de la familia Tót nici o primire impecabilă, nici mâncare caldă şi nici un pat confortabil, devine foarte repede evident pentru toţi membrii familiei. Ceea ce pompierul şi femeile din familie înţeleg distorsionat este mai degrabă faptul că Maiorul ar aştepta, în schimb, supunere absolută în faţa capriciilor şi autorităţii pe care el o reprezintă. Străinului venit să tulbure liniştea facilă a casei pentru a oferi, chiar dacă neintenţionat, o alternativă la această viaţă în care nimeni nu face mai mult decât e necesar unui trai normal i se conferă de către participanţii la jocul dramatic atributele unui nebun despotic şi, cu cât percepţia asupra sa devine mai condiţionată de o frică, în fond, fără resorturi în realitate, cu atât bunăvoinţa mascată şi amabilitatea devin mai amplificate, dar şi mai ridicole.

Maiorul subliniază, prin apariţia misterioasă şi prezenţa sa care poartă intensitatea unei fulguraţii iraţionale, contrastul ireconciliabil dintre poezia brută şi organică a căutării absolutului (deşi discursul său este camuflat într-un limbaj simplu, dar relevant, ceea ce face din Maior un personaj încă şi mai consistent) şi dorinţa duios-umană, cu care se poate lesne empatiza, a familiei Tót - aceea de a trăi în continuare aşa cum au făcut-o până la sosirea violentă a Străinului învestit cu putere. Totul capătă accente colosale odată cu instalarea sa în acest sat paşnic, populat de "oameni mărunţi", după cum explică Lajos. Alte lentile sunt necesare percepţiei celor obişnuiţi să trăiască în aritmetica de bun simţ a lui "2+2=4", dar minoratul general în care cei trei îşi croiesc existenţele nu poate fi forţat să îşi depăşească limitările nici măcar de către energia stihială şi răvăşitoare a celui venit din "întuneric".

Când oaspetele cel ciudat îşi găseşte sensul în fabricarea de cutii, care pentru Ágika şi Mari este doar un hobby, acesta devine şi mai acut perceput ca un tiran rizibil. Agăţându-şi toate perspectivele existenţiale de această formă de facere, Maiorul nu se mai poate opri şi ar vrea să-şi câştige şi gazdele în acest joc turbulent al creaţiei generatoare, în sfârşit, de semnificaţia îndelung aşteptată. Gestul său de a-i acoperi Ágikăi chipul real cu o cutie de carton simbolizează tocmai dorinţa sa exagerată de a-şi impregna esenţa şi propria înţelegere a vieţii în întregul spaţiu. Chiar şi aşa, absurdă nu este pofta sardanapalică a Maiorului de a trăi total şi de a găsi în muncă o modalitate desăvârşită de manifestare a spiritului său, ci cu adevărat absurd este mai degrabă mecanismul războiului, care îi produce obnubilarea simţurilor şi îi impune o ruptură arbitrară în desfăşurarea formelor sale de vitalitate cu care nimeni nu poate ţine pasul.

Maiorul nu este obsedatul de muncă incapabil de emoţie şi de adecvare la legile echilibrului uman, aşa cum este departe de a fi tiranul imbecil şi patetic care nu poate decât să stârnească râsul crispat al spectatorului alarmat de posibilitatea dictaturii. Ca unul marcat de pecetea traumatizantă şi mutilantă a războiului, Maiorul nu vede în muncă ceea ce văd ceilalţi - anume corvoada indispensabilă totuşi unui trai onorabil şi liniştit - ci însuşi sensul integrator al existenţei. În această cheie se citeşte replica pe care i-o dă lui Lajos când îi vorbeşte despre "consecinţele periculoase ale gândirii" şi nu în grila previzibilă a muncitorului care îşi refuză actul întemeietor al reflecţiei. Pentru Lajos Tót însă, mai importantă decât decriptarea unui sens propriu este apărarea onorabilităţii pe care comunitatea o aşteaptă din partea sa - iar faptul inofensiv de a li se alătura celor trei fabricanţi de cutii ar fi un gest extrem pe care acesta nu şi-l permite, pentru că la el, aşa cum semnala Poştaşul, "totul trebuie să fie simetrie". Pe această linie, nu se poate integra nici în patima dionisiacă a bucuriei, care îl face pe Maior să cânte Gaudeamus igitur când toţi sunt copleşiţi de osteneală şi exasperare.

Dacă legitimitatea Maiorului de a-şi răsfrânge entuziasmul scandalos asupra unor fiinţe care nu aparţin aceleiaşi sfere ontologice este chestionabilă, totuşi personajul cucereşte, în ciuda vagilor breşe identificabile în construcţia sa dramatică, tocmai prin forţa neobişnuită: "A fi prezent este cel mai important lucru din lume. A fi prezent tot timpul şi peste tot (...)". Tocmai această putere neobişnuită de a asimila totul şi de a se devota cu totul îl sustrage de la experienţa erotică pe care i-o propune seducătoarea doamnă Géza Gizi (Nicoleta Hâncu) sau, mai târziu, Ágika însăşi care, disperată, crede, în cele din urmă, că postura sa de obiect sexual benevol va modifica în sfârşit statutul fratelui pe front.

Când ai de-a face cu un astfel de personaj care poate cădea cu uşurinţă în capcana integrării într-o tipologie, decisiv în scoaterea la lumină a tuturor nuanţelor este actorul. La George Costin, atât de viu şi de autentic în orice ipostază, este lăudabil în primul rând faptul că îşi iubeşte acest personaj dificil şi că îşi asumă asprimea greu de înţeles a Maiorului fără a face concesii pline de empatie slabă. Fără strălucirea talentului lui George Costin, Maiorul ar fi putut fi, într-adevăr, în mâinile altui actor, un tiran sclerozat şi ridicol.

Dar chimia este evidentă la nivelul întregului joc actoricesc, căci cei cinci tineri coordonaţi de Victor Ioan Frunză funcţionează impecabil împreună pe scenă, lăsându-şi spaţiu şi timp unii altora. Adrian Nicolae investeşte mult talent în conturarea platitudinii respectabilului pompier, care nu reuşeşte să transforme nici măcar crima sa îndreptată împotriva Maiorului într-un gest radical. Interpretul capului familiei nu "falsează" deloc prin îngroşări inutile. Sorin Miron, în rolul mamei duioase şi îngrijorate, se lamentează exact cât trebuie şi devine vajnic(ă) atunci când trebuie, evidenţiind în acest personaj feminin resorturi nebănuite de putere şi isteţime. Nicoleta Hâncu este copila agilă şi necoaptă care, însă, la nevoie, ştie că posedă latent un arsenal de seducţie, în timp ce Poştaşul lui Alexandru Ion îşi trăieşte cu o inocenţă infantilă autoritatea pe care şi-o conferă singur prin deciziile de a da familiei Tót scrisorile de la Gyula sau de a le ascunde.

Adriana Grand creează efecte muzicale în spaţiul restrâns al scenei de la Centrul Cultural pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu", iar haosul aglomerării cu cutii de carton se mulează perfect pe fervoarea dezordonată, dar nu mai puţin riguroasă, pe care o trăieşte Maiorul. Figurile muzicienilor din carton de la încheierea piesei sunt expresia rămăşiţelor umane al căror suflet se găseşte descompus în urma unui război cu adevărat absurd.

Victor Ioan Frunză, prezent acum pe scenele din Bucureşti cu Furtuna şi Îngeri în America, respinge şi în Familia Tót, şi foarte bine face, o abordare politico-ideologică a piesei. El alege, în schimb, să rămânâ pe tărâmul fertil al poeziei generatoare de sensuri, "fabricând" teatru cu bucuria exasperant de energică pe care o are Maiorul în faţa nenumăratelor sale cutii.