Oltea Zambori: Ai făcut actoria la Cluj, apoi ai plecat la Baia Mare, unde ai jucat roluri importante pe scena teatrului local. Ce te-a determinat să renunţi la Baia Mare şi să mergi la Bucureşti? Mai ales că a fi actor independent în România de azi nu e chiar cea mai fericită alegere.
Sorin Miron: Baia Mare a fost un loc bun pentru mine (şi câţiva colegi) de a face teatru. Ne-am exersat meseria pe nişte roluri foarte importante, lucru care este esenţial pentru un actor. Acolo a existat un context foarte bun o vreme dar, la un moment dat, direcţia teatrului nu mai era una prielnică performanţei. Am fost mai mulţi cei care am plecat, fiecare având motive personale, dar cu siguranţă că au existat şi motive comune de nemulţumire. Am simţit că, dacă nu plecam în acel moment al vieţii noastre, riscăm să rămânem ancoraţi într-un loc în care vom fi veşnic nemulţumiţi (cum, de altfel, sunt foarte mulţi actori angajaţi în diferite teatre din România, dar care nu iau sau nu pot (din diferite motive) să ia decizia de a începe de la zero).
A fi actor independent în România de azi nu este, într-adevăr, cea mai comodă situaţie, dar contextul în care lucrez eu acum este unul foarte bun şi cred că eu, împreună cu colegii mei, suntem dovada că se poate şi aşa. Nu spune nimeni că e uşor, dar e o opţiune.
Nu ştiu să spun în general cum e mai bine. Până la urmă, fiecare încearcă sau chiar reuşeşte să găsească varianta cea mai bună pentru el. Atât să fii angajat într-un teatru, cât şi să fii liber profesionist, implică nişte sacrificii sau compromisuri. Un lucru este clar: situaţia teatrului în România de astăzi este una foarte haotică şi dezorientată. Am o foarte puternică senzaţie de "scapă cine poate" sau "scapă cine scapă pe cine trebuie". În fine, discuţia ar putea dura o veşnicie şi nu vreau să dau un aer pesimist acestui interviu. Speranţa încă mai există. Speranţa că dacă faci lucrurile cinstit şi cu credinţă, s-ar putea să şi conteze la un moment dat.
O.Z.: Se pare că Sibiul are o influenţă foarte mare asupra ta: te-ai hotărât că vrei să fii actor după ce ai văzut un spectacol pe scena Festivalului Internaţional de Teatru, apoi ai participat la un workshop susţinut de regizorul David Esrig tot la Sibiu. Cum se simte FITS-ul din perspectiva unui tânăr spectator apoi devenit actor?
S.M.: M-am născut in Sibiu, aşa că, probabil, este normal să aibă o influenţa asupra mea. Într-adevăr, în cadrul Festivalului de Teatru de la Sibiu am văzut spectacolul care m-a determinat să vreau să fac teatru. Mai mult decât spectacolul, cred că a fost actriţa din acel spectacol. Doamna Olga Tudorache. Îmi amintesc foarte clar faptul că era între primele spectacole de teatru pe care le vedeam în viaţa mea. Ştiu că am fost foarte emoţionat când s-a terminat spectacolul şi în drum spre casă m-am decis că asta vreau să fac. Presupun că unul dintre motivele pentru care fac teatru este chiar acesta: să reuşesc să emoţionez pe cineva atât de tare încât să ajut acel om să ia o decizie care îi va schimba viaţa. Probabil că nu voi şti niciodată dacă am reuşit să fac asta, dar, din când în când, mă mai gândesc la acest lucru. Cred că e şi un fel de a-ţi da importanţă sau de a justifica ceea ce faci. Fără îndoială că teatru faci şi în foarte mare măsură pentru tine însuţi, pentru satisfacţia pur personală. Cine zice altfel, după părerea mea, nu e de crezut.
În FITS am participat până acum cu două spectacole, având direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Unul era Portugalia, spectacol pe care l-am făcut chiar la Baia Mare, şi celalalt a fost Furtuna, pe care l-am făcut în Bucureşti, la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu (locul în care am făcut şi Familia Tót, de altfel). Prefer să vorbesc despre FITS din perspectiva actorului care a jucat în aceste două spectacole participante şi la acest festival. De fiecare dată a fost o experienţă plăcută, cu un public bun, un public doritor să vadă teatru, atent. M-aş întoarce oricând cu un spectacol invitat acolo.
O.Z.: Ai fost selectat între cei 15 actori din România care au continuat munca alături de David Esrig, într-un alt workshop care a avut loc la şcoala Athanor, în Germania. Cum ajungi, ca actor, să ai parte de asemenea experienţe? Daca ar fi să alegi cel mai important lucru pe care l-ai învăţat lângă David Esrig, care ar fi acela?
S.M.: Cred că munca în teatru ţine, de foarte multe ori, poate de cele mai multe ori, de alegerile pe care le faci. Participarea iniţială la workshopul domnului Esrig a fost una care a ţinut de opţiunea mea. M-am înscris pe nişte liste şi am participat. De acolo a urmat partea importantă, din punctul meu de vedere. La următoarele workshopuri m-a selectat domnul Esrig (dacă optam, în primă instanţă, să nu mă duc la primul workshop, din comoditate, nu l-aş fi întâlnit pe dumnealui). La fel cum, poate, dacă nu alegeam să merg la Baia Mare când am terminat facultatea şi aş fi acceptat o altă ofertă de angajare, poate că nu m-aş fi întâlnit cu dl. Victor Frunză cu care, iată, lucrez deja la al unsprezecelea spectacol.
Deci, ca să încerc să răspund la întrebarea cum ajungi ca actor să ai parte de asemenea experienţe, cred că trebuie să ai parte de şansă, de noroc, dar şi să ai inspiraţia de a lua deciziile corecte legate de cariera ta. A!!! Şi să te raportezi la fiecare rol în parte ca fiind cel mai important. De multe ori se întâmplă sa vină spre tine lucruri bune atunci când dai ce ai mai bun în tine, în fiecare situaţie. S-ar putea acesta să fie răspunsul. Sau nu? Sunt curios ce o să răspund dacă voi mai fi întrebat de cineva peste 20 de ani.
Nu aş putea să numesc un lucru anume pe care l-am învăţat de la dl Esrig. Pot doar să spun că, dacă este adevărat că suntem câte un pic din toţi oamenii pe care îi întâlnim, şi un pic din toţi oamenii cu care lucrăm şi încă un pic din toţi oamenii cu care trăim, ei bine, atunci sunt un om cu multe "picuri" bune!!!
O.Z.: Ţi-ai dorit vreodată să pleci din România şi să-ţi încerci norocul, ca actor, în altă parte?
S.M.: Nu. Nu ca actor de teatru. Cred că e important să faci teatru în limba ta natală. Dar, dacă ar fi să fac film în altă ţară, cu siguranţă nu aş refuza.
O.Z.: Rolul Mariska din Familia Tót este un rol de travesti, iar Mariska e o femeie simplă, trecută prin viaţă şi pentru care familia e cel mai important lucru. Cum ai reuşit să înţelegi personajul şi cât de mult ai intervenit în text ca să îţi "potriveşti" rolul?
S.M.: După ce am ales acest text în echipa în care l-am făcut (şi s-a decis ca eu să joc acest personaj) nu m-am mai gândit la Mariska ca la un travesti. Adică nu mi-am construit rolul încercând să fac un travesti. Aş fi putut să cad foarte uşor într-o cursă de a mă preocupa de partea exterioară mai mult decât de partea interioară. Aşa că m-am raportat la acest rol ca la oricare altul şi am încercat să îi găsesc motivaţiile de a reacţiona în diferite scene, conform situaţiilor date.
Ceea ce ţine de partea exterioară, de apariţie, gesturi ş.a.m.d, cred că a venit cumva de la sine. Normal că m-am inspirat, în câteva aspecte, şi din comportamentul sau din felul de a gândi al mamei mele şi a bunicii mele.
O.Z.: Familia Tót e o piesă în limba maghiară, tradusă şi adaptată în limba română. Cât de greu e să transmiţi povestea, ţinând cont de diferenţele culturale care, poate, ar fi un impediment în înţelegerea completă a mesajului?
S.M.: Noi ne-am raportat la text, ca de altfel la fiecare text pe care îl lucrăm, ca la o piesă de teatru şi atât. Nu la o piesă de teatru scrisă în limba maghiară. Această piesă este, de altfel, una dintre cele mai importante texte de teatru în limba maghiară, autorul fiind unul atât de cunoscut pentru maghiari cum ar fi Caragiale pentru noi. Însă faptul că noi ne-am apropiat de text fără inhibiţii, fără preconcepţii, a fost un lucru foarte bun. Colegii maghiari care au văzut spectacolul nostru au fost plăcut impresionaţi şi ni s-a spus că am reuşit să redăm lucruri pe care ei nu au reuşit să le redea în spectacole în limba maghiară, tocmai din cauza că l-au tratat ca pe un text mare pe care trebuie să ai "grijă" cum să îl joci.
O.Z.: "Lumea de carton" a familiei Tót poate fi o realitate, iar personajele (hiperbolizate) ale piesei şi-ar putea găsi câte un corespondent în oamenii de lângă noi. Umorul de situaţie descrie evenimente tragice (războiul, de exemplu, niciodată văzut, dar simţit în toate scenele) şi ne salvează pe noi, spectatorii, de la tristeţe. Mama Mariska, personajul tău, trăieşte o tragedie şi nici nu ştie asta, doar noi, spectatorii, ştim. Ai schimba ceva la personaj, ai adăuga sau ai scoate ceva din el, astfel încât să fie perfect înţeles? (de exemplu, mă gândesc la momentul de după ce publicul a fost anunţat că băiatul a murit pe front, iar mama începe să se comporte ca şi când ar şti, ar simţi asta, dar nu vrea să accepte)
S.M.: În acest moment nu cred că aş face altfel personajul. Nu îmi dau seama. Cred că e foarte bine dacă spectatorul trăieşte cu senzaţia că nu ştie exact dacă Mariska presimte ce s-a întâmplat sau încearcă mai departe să îi facă pe plac maiorului, în speranţa ca Gyuluska să fie luat "la biroul regimentului".
O.Z.: Îţi doreşti să faci film? Cât e de dificil să treci pe peliculă, după emoţiile trăite spectacol de spectacol "în direct"?
S.M.: Da. Îmi doresc şi sper să reuşesc să fac şi film. Îmi dau seama că este cu totul altceva decât teatru. Evident că există avantaje şi dezavantaje din punct de vedere al artei actorului, dar cu siguranţă este o experienţă pe care îmi doresc să o am.
O.Z.: La Ideo Ideis se modelează talente şi se şlefuiesc caractere. Cât e de important, în viziunea ta, participarea tinerilor actori (dintre cei care vin în competiţie) la un asemenea festival?
S.M.: Cred că e foarte importantă participarea unor elevi de liceu la un astfel de festival. Faptul că se pot întâlni cu alţi elevi care au aceleaşi preocupări, faptul că lucrează în aceste ateliere cu oameni de teatru, cu practicanţi şi faptul că au şi ocazia să vadă spectacole profesioniste de bună calitate, nu poate fi decât un lucru foarte foarte bun. Nu îmi dau seama cât de folositoare este existenţa unei competiţii într-o astfel de întâlnire, dar nu e treaba mea să mă gândesc la asta. Oricum, cred că e un lucru foarte bun să existe astfel de festivaluri pentru tineri şi nu numai să existe astfel de festivaluri, ci festivaluri de acest calibru pentru tineri.
(foto: Adi Bulboacă)