Sorţii îi vor fi favorabili, astfel încât Katarina şi iubitul ei Matthias câştigă două bilete la spectacolul filarmonicii din localitate. Şirul de întâmplări fericite continuă în momentul în care Katarina este, dintr-o eroare, invitată la un interviu de angajare ca recepţioneră la Sala de concerte din Goteborg. Dorindu-şi cu orice preţ postul şi în lipsa unui CV, ea îşi va rescrie ad-hoc biografia prin dedublare: o mamă imaginară pe nume Kelly Clarkson (va sună destul de cunoscut, nu-i aşa?), fostă pianistă celebră în Australia care a murit când ea avea numai doi ani. Cum să nu te impresioneze o astfel de poveste spusă de o domnişoară cu un chip sfios, dornică să-şi îndeplinească visul?
Katarina este acum fericită, are o nouă identitate profesională ce îi dă dreptul să se apropie de muzica pe care o absoarbe, cu nesaţ, în timpul audiţiilor. Întâlnirea ei cu dirijorul de vârstă medie Adam (Samuel Fröler) este începutul conflictului dintre două realităţi diferite, una instinctuală, cealaltă elitistă şi ipocrită, aparentă. În această nouă casă, devenită un adevărat templu, iubirea, dezamăgirea, şi, în final, despărţirea brutală (a se citi "letală") se succed în etape melodramatice. "Mai presus de toate întâmplările, important e visul şi numai visul", pare să-şi spună Katarina!
Lecturile din Schopenhauer, Kierkegaard ("Curajul este singura măsură a vieţii"), poezia lui Ekelof, pe fundalul sonor fascinant din Bach şi Mozart (Lacrimosa), completează cadrul unei poveşti "pure" despre întoarcerea la esenţe, dincolo de impostură şi de condiţionările sociale (sărăcie, familie dezorganizată). Muzica este un adevărat adjuvant în această călătorie de suflet despre lucruri pierdute care, însă, pot fi regăsite în acord cu principiul de viaţă izbăvitor: "Embrace genuine. All that's genuine îs beautiful."
Povestea Lisei Langseth, în dubla sa calitate de scenaristă şi regizoare, nu este atât de idilică cum ar putea să pară la prima vedere, ci încearcă să descrie mecanismele corupte din interiorul societăţii actuale, atât la nivel individual, cât mai ales din perspectiva relaţiilor inter-umane distruse, în continuu proces de disoluţie.
Aflată la debut, actriţă suedeză Alicia Vikander "ocupă" ecranul şi se transformă cu fiecare noua experienţă, are forţă şi consistenţă interpretativă, reuşind pe întreaga durată a filmului să captiveze privitorul aproape cu fiecare replică şi prin foarte multă tăcere în momentele-cheie. Cu toate acestea, Pur este departe de a fi intelectualizat în binecunoscutul stil al cinematografiei suedeze, dar nu îi lipseşte acea notă dramatică, cathartică şi ironică deopotrivă, care să îl facă pe spectator să se întrebe la final: oare am curajul să-mi trăiesc viaţa pentru ceea ce este adevărat?