Sărăcia familiei duce la certuri între soţi. După ce află că apa sfinţită a fost pusă la peşti şi îi reproşează asta supărată soţului pentru că va putea face rost de alt bidon abia anul următor, soţia alege să îl pedepsească prăjindu-i peştii antrenaţi în luptă în ulei, ceea ce provoacă noi dispute aprig duelate. Trecând cu o generaţie mai jos, nepoata, o adolescentă tipică, tocmai termină liceul şi dă admiterea la facultate, dar în momentul în care unchiul ei realizează câţi bani vor trebui să plătească pentru a-i putea susţine financiar studiile, el o întreabă dacă nu ar vrea mai degrabă să sară peste episodul facultate. Reacţia bunicii este mişcătoare (mi-a adus aminte pe loc de propria-mi bunică): alege să îşi amaneteze casa (cumpărată prin mari eforturi), doar ca nepoata ei să poată studia pentru a îşi face un nume şi pentru a nu rămâne ca toţi ceilalţi din familie, care nu au şcoală.
Dramaticul se împleteşte cu amuzantul, situaţiile din multe pasaje ale documentarului (ce vorbeşte despre o temă foarte serioasă, de altfel) au un umor involuntar (pentru cei ce iau parte la ele) ce a fost gustat din plin de către co-privitorii mei din sală. Pe lângă cele povestite mai sus, o altă scenă l-a avut în prim-plan pe fratele organizatorului de lupte între peşti (sport apreciat în Indonezia, au fost secvenţe de la TV care vorbeau despre ultimele ştiri în domeniu) care face o cerere pentru ajutor social, iar pentru ca acesta să poată fi acordat, un om trebuia să vină să verifice faptul că solicitantul locuieşte într-adevăr într-un loc sărăcăcios. Astfel că toate lucrurile "de lux" din camera bărbatului (TV-ul, jocurile video ale celui mic, motocicleta etc.) sunt rapid îndepărtate şi îndesate în dormitor, iar pe jos sunt aruncate nişte pături (pe care să se presupună că acesta doarme împreună cu băieţelul său, camera fiind închiriată), lângă care apar nişte mormane de cutii de carton pe care, aparent, le vinde pentru a se întreţine.
Documentarul, coproducţie olandeză-indoneziană, mi-a deschis precum spuneam cutia de lucruri uitate. Scena dinspre final a închis cercul deschis prin plecarea bunicii din satul natal pentru a avea grijă de nepoata ei. Către final, bunica se întoarce, încearcă fără succes să o înveţe pe mama ei să folosească o butelie cu gaz în loc să se obosească tot cărând în fiecare zi lemne pentru foc, iar apoi, într-o noapte, cele două bătrâne ies într-un câmp şi privesc stelele. Uitasem cum e. Să nu faci nimic, să îţi goleşti mintea şi să priveşti un cer înstelat, căutând constelaţii şi stele căzătoare. Un exerciţiu al frumuseţii, părerea mea.