Doi ani din povestea acestui neobişnuit de fericit cuplu, cei din perioada gestaţiei penultimului român a lui Saramago, The elephant's journey, e narată de încântătorul documentar José e Pilar, cel pe care l-am privit de pe podeaua Cinematecii Eforie într-o seară a Festivalului de Film European, din miezul unei săli arhipline care vreme de două ore a râs, a plâns, a tăcut, a aplaudat.
Acest film ar trebui prescris tuturor acriturilor mioritice, cu cât mai înalt plasate în clasamentul academic sau profesional, cu atât mai bine, cu cât mai avansaţi în vârstă, cu atât mai bine, acrituri care aleg să-şi petreacă apariţiile publice din ultimii ani de viaţă aruncând cu sictir, suficienţă şi nepăsare în tot ce îi înconjoară, punându-şi propriile frici, neîmpliniri şi frustrări în cârca ţărişoarei / vremurilor / tineretului care nu mai sunt, mă-nţelegi, ce-au fost.
Comunist, pesimist, ateist, după cum singur se defineşte, aflat multă vreme în conflict cu elita politică şi literară a propriei ţări, Saramago nu priveşte nici el lumea şi oamenii din jur cu ochi prea buni. Găseşte însă un ton atât de cald, atât de învăluitor, proaspăt şi poetic de a-şi transmite nu prea veselele diagnostice, încât în străfundurile celui mai negru scepticism oricine poate zări mugurii speranţei.
Poate că Pilar e răspunsul şi explicaţia.
"Acum, că am împlinit 86 de ani, pot să mărturisesc că dacă aş fi dispărut din viaţă asta în anii '80, înainte de a o cunoaşte pe Pilar, aş fi murit mult mai bătrân" (José Saramago)