Viaţă, Moarte, etc. - En familie la Festivalul Filmului European, 2012

Un domn pe la 60 şi ceva de ani, proprietar de mică, dar faimoasă brutărie (furnizor al Casei Regale daneze), un cancer de plămâni, un tratament finalizat şi o aşteptare angoasantă a rezultatului analizelor post-tratament.

Fiica lui preferată, spre 30 de ani, blondă, frumoasă, deşteaptă, proprietară de galerie de artă, primeşte o super-ofertă de job de la o şi infinit mai mare galerie de artă americană. Oferta presupune mutarea din Copenhaga în New York. Partenerul fiicei, un pictor nici prea ratat, nici prea realizat, e încântat de idee şi aprobă pozitiv mutarea.

Analizele ies brici, plămânii nu mai prezintă umbră de tumoare, tatăl e fericit, fiica lui favorită asemenea, ceilalţi trei copii ai tatălui se raliază fericirii parentale, toate personajele, în cor, să scăldă în marea de fericire şi, deşi realizez că textul meu e destul de ironic, nu e pic de ironie în prima jumătate de oră a En familie, premiul criticii la Berlinala 2010, propunerea daneză pentru FFE 2012. De multă vreme n-am mai văzut pe ecranul cel mare o explozie atât de autentică de bucurie sănătoasă, trainică, molipsitoare!

După crimă, pedeapsă, după lumină, întuneric, după sus, jos, după viaţă, moarte. Tragedia urmează comediei şi totul virează dinspre alb spre negru prin tone de din ce în ce mai sumbru gri (lentilele incremental întunecate aşezate în faţa camerei, machiajul din ce în ce mai pal, ce delicioase detalii ale căderii!). Pe fondul unor decizii personale neinspirate (e puţin spus!) şi a unui destin mare amator de dark humour, vieţile personajelor o iau vertiginos la vale. Filmul captează excepţional micile fisuri din relaţiile fiică-tată, soră-soră, iubit-iubită, soţ-soţie, fisuri ce, în ritmul galopant al cailor negrei caleşti scăpaţi din frâu de Marele Vizitiu, se transformă în crăpături enorme, îndărătul cărora privim în toată splendoarea lui cinică hăul ce ne separă de ceilalţi, de noi înşine, de visele altora, de visele noastre.

Dezastrul e inevitabil, dar nu total. Ceva se pierde, altceva se câştigă. Vechile legături s-au rupt, prăfuitele planuri s-au năruit, dar din cenuşa lor e loc pentru renaştere. După fericire şi agonie, după viaţă şi moarte, după lumină şi întuneric, există oameni, sentimente, senin. Asemeni epilogului din Crimă şi pedeapsă, En familie îşi îngăduie în scenele finale un nou început, în a cărui promisiune de nouă fericire nu ne putem abţine să nu investim oceane de speranţă.

The show will go on and it might get even better than it used to be!