Pe scurt, filmul abordează condiţia creatorului de artă într-o societate căreia îi lipsesc valorile morale, în derivă, într-un război absurd în care oamenii fug. Personajul principal al filmului nu are nume, ci doar o iniţială prin care poate fi identificat regizorul însuşi A., interpretat de actorul american Harvey Keitel. Un simplu A. cu valoare biografică, de alter-ego, la care se pot adăuga şi conotaţii implicite pentru scenariul filmului (semnificaţia literei Alfa din limba greacă). A. este un regizor grec aflat în exil peste Ocean, în Statele Unite, care ia decizia întoarcerii în oraşul de origine (Ptolemas), în calitatea de invitat la festivalul unde urmează să aibă loc proiecţia ultimul său film. De fapt, acesta va constitui un pretext personal şi "interesat" să descopere primele trei role din filmul Viaţa casnică la aromâncele din Pind realizat de Ienache şi Milton Manakia în 1907.
"Privirea" lui Angelopoulos este privirea lui A. în ambele direcţii, spre şi dinspre personaj, cu ajutorul căreia se identifică pe parcursul întregii călătorii. A. devine, prin urmare, personajul-reflector, martor şi purtător de cuvânt" al autorului, fin cunoscător al transformărilor geopolitice din Europa, în special zona Balcanilor. Acelaşi Harvey Keitel, care făcea un rol memorabil în The Last Temptation of Christ (regia Martin Scorsese, după romanul lui Nikos Kazantzakis), reuşeşte să incarneze în Privire un Ulise contemporan, solitar şi tăcut, în căutarea propriei imagini uitate în exil. Angelopoulos îşi poartă personajul într-o călătorie spaţial-temporală à rebours pe fundalul istoric al război inter-etnic din fosta Iugoslavie (Sarajevo).
Spaţiile goale, austere, în umbra nopţii sau cele dezolante din timpul zilei, toamna şi iarna, ceaţa şi ploaia sunt numai câteva dintre metaforele cu ajutorul cărora Angelopoulos îşi construieşte acest tablou atât de personal care se numeşte To vlema tou Odyssea / Privirea lui Ulise. În ciuda lungimii cadrelor şi a montajului intelectualizat, alese uneori în doză hipercalofilă (scena umbrelelor purtate de cei din oraş, finalul dramatic în care personajele dispar într-o ceaţă deasă), Angelopoulos ţine spectatorul conectat datorită stilului vizual, pictural specific filmelor de autor. El îşi revendică arta de la predecesorii săi iluştri - Dreyer, Bergman şi Tarkvoski - printr-o referinţă cinematografică remarcabilă care aduce aminte de Paradisul lui Borges.
Prezenţa în distribuţia filmului a Maiei Morgenstern surprinde în mod plăcut şi nu poate fi decât confirmarea valorii actoriceşti, chiar dacă în To vlema tou Odyssea / Privirea lui Ulise nu reuşeşte să fie la fel de substanţială în toate ipostazele. Personajul interpretat de Maia Morgenstern în lungul pelerinaj din Albania, Macedonia, România şi Bosnia are ceva dintr-o Penelopă deznădăjduită de aşteptarea şi, ulterior, iminenta despărţire de cel drag. La o privire mai atentă, Penelopa lui Angelopoulos are mai multe piste de interpretare decât materialul literar: ea este iubita părăsită, apoi femeia-demon Circe, mama evocată cu melancolie în flashback, cât şi femeia-înger, fiica arhivarului Iovi.
Pentru Angelopoulos, tăcerea personajelor şi a oraşelor este în sine o formă de dialog cu spectatorul, cu opera de artă în general. De asemenea, regizorul grec foloseşte elipsa pentru a sintetiza în numai câteva cadre memorabile evenimente istorice semnificative. Două scene pot fi amintite pentru forţa lor de expresie artistică: plimbarea unei statui dezmembrate a lui Lenin şi portretul de familie 1945-1950 (apariţia şi sfârşitul comunismului) într-un cadru lung de aproximativ 5 minute.
În final, fiecare spectator are dreptul să se întrebe ce este, de fapt, To vlema tou Odyssea / Privirea lui Ulise, iar răspunsul poate veni sub diferite forme, în funcţie de propriile aşteptări şi de reflecţiile născute în urma vizionarii. O posibilă cheie de interpretare despre această "privire" enigmatică a fost dată de regizorul însuşi care afirma: "Secolul a început cu Sarajevo şi s-a încheiat cu Sarajevo. Ce lecţie am învăţat de la primul la al doilea Sarajevo? Întrebarea mea este dacă învăţăm din istorie. Învăţăm ceva din sângele vărsat? Învăţăm oare ceva din toate lucrurile care s-au întâmplat? În ce măsură putem spune că avansăm. Că progresăm?... Dar în To vlema tou Odyssea / Privirea lui Ulise este şi altceva. Este povestea privirii. Întrebarea mea este dacă văd. Văd clar? Pot încă să văd? După toate aceste lucruri care s-au întâmplat, după atât de multe imagini care s-au suprapus astfel încât şi-au pierdut originea şi claritatea, pot încă să văd? Asta a declanşat To vlema tou Odyssea / Privirea lui Ulise." (Orient Express: filmul românesc şi filmul balcanic de Marian Ţuţui, pp. 232-233, 2008)