Structura filmului, cu interferenţe de tip "povestire în ramă", aminteşte de tehnica utilizată în proză de John Don Pasos în secvenţele puse cap la cap din "romanul cinematografic" S.U.A. Trilogy cu intersectarea întâmplătoare sau mai puţin întâmplătoare a personajelor secvenţelor, fapt ce duce la privirea din unghiuri diferite a scenelor-cheie, dând coeziune întregului. Camera nu urmăreşte strict liniaritatea narativă, ci sare dezinvolt de la un grup de personaje la altul şi punctează prin "cânticele vesele" ca la teatru problemele fiecărui erou în parte, urcat virtual pe scenă ca să susţină, în manieră specifică, propriul show. Astfel că profilul moral al acestora este fixat în memoria spectatorului prin cuplete hazlii, tratate ca remixuri ce parodiază vedetismul de duzină practicat prin localuri. Extensia spre muzical e dovedită prin aceste scene de un umor agreabil. Speculativ vorbind, pare semnificativ faptul că acest "chapiteau", prefigurat ca obiectiv spre care se converg firele narative, nu reprezintă nici pe departe configuraţia stilistică a unui capitel bogat ornamentat cu originalităţi. Dimpotrivă. Impetuoşii avangardişti ce mişună în jurul ideii de artă şi creaţie artistică îşi arogă dreptul, cu emfază afişat, de a opta pentru distrugerea "monopolului originalităţii". Pe cerul inovaţiilor este proiectată "steaua surogat". Sinteză a căderii în degringolada generală a culturii moderne, după modelul "Elvis" multiplicat prin mahalale, este lansat un alt rege al muzicii rock în persoana lui Victor Tsoi (copie fidelă a unui Vysotsky?) şi exemplificările abundă. Erzaţul se răsfaţă în oglinzile prezentului ca un reper încurajator ce nu poate fi ocolit. Ultimul erou este asimilat şi el unui surogat în sensul în care scria pe un ton ironic-mobilizator Andrei Voznesenski despre trădarea trecutului: "Sculaţi / jeliţi după vechile datini / din copii de eroi răsăriră eroi, însă anti - / sculaţi!"
În marea lor majoritate, anti-eroi sunt şi personajele lui Serghei Loban din Chapiteau show, încâlciţi printre vilegiaturiştii de pe malul mării. Reducţia calităţii de erou vine din start: Suntem biţi pe internet. Atât şi nimic mai mult. Exemplificarea? Vera şi Alexei se cunosc pe internet şi pleacă împreună în Crimeea. Vera: mignonă, slăbuţă, exuberantă. Alexei: timid, rotofei, uşor trecut. Apropierea fizică dintre ei se reduce la o privire ochi în ochi şi duce la despărţire. Vera constată lucid nepotrivirea: "Tu ai nevoie de lumea virtuală, eu de cea reală". Ce rămâne din "iubirea" lor? Nişte biţi pe internet, are dreptate cântecul.
Interferenţele nu sunt numai între planuri, ci şi între orientări artistice, sexuale, vestimentare. Grupurile care adoptă punk style se intersectează cu "cercetaşii-pionieri", nostalgici persiflatori ai epocii comuniste, supranumiţi "copiii revoluţiei", nu prea e clar care revoluţie, dar nici asta nu prea contează, cât timp pozezi în rebel, cu sau fără cauză. Unul din lideri şi-a păstrat cravata de pionier şi goarna cu steaguleţul roşu cu chipul lui Lenin şi când dă raportul asupra unor evenimente aminteşte de "careul de dimineaţă". Un tânăr surd, poreclit "Ureche Moartă", se desparte de grupul său de prieteni cu acelaşi handicap pentru a se integra în "societatea normală". Dar normalitatea din jur pare tot mai puţin normală.
Din trupa de cercetaşi face parte şi Nikita, fiul unui celebru artist al scenei. Înainte de a ajunge în staţiune, drumul iniţiatic făcut cu tatăl său prin munţi îi dă posibilitatea să-şi cunoască mai bine sinele. El visează să facă un film cu titlul Huliganii şi descoperă că nu se poate face artă când ai sufletul gol. Tânărul se confruntă cu legea muntelui, a singurătăţii, a vânătorii şi a unui simulacru de moarte, apoi este adus de tatăl său în vâltoarea vieţii trepidante de pe litoral, sinonimă până la un punct cu zbenguiala şi libertatea, dar şi cu adevărata confuzie a valorilor, căci recunoştinţa este marginalizată şi afirmarea în lumea artei pare hazardată. Simţind acest nou "mal du siècle" insinuat ameninţător, care otrăveşte sufletul tinerilor, tatăl lui Nikita, palid, cu o tristeţe incomensurabilă întipărită pe figură, observă evaziv: "V-aţi îmbolnăvit cu toţii." Negăsind soluţii, va continua să-şi exercite profesia, mulţumindu-se cu bruma de recunoştinţă şi cooperare cu noii manageri în arta spectacolului.
Toate firele narative conduc spre câte un eşec mai pronunţat sau mai vag în raport cu integrarea în cursul obişnuit al vieţii, dar tonul grav este diluat în vesela derulare a faptelor, dinamica acţiunii, ironia replicilor. Nu de puţine ori dialogul are substrat sentenţios. Pe un fond comic, se spun lucruri esenţiale despre sensul artei, despre paradigmele căutărilor într-o lume care şi-a pierdut reperele, despre iubire şi prietenie, despre fericire şi singurătate. Simbolistica subiectului se resoarbe în final într-un apoteotic incendiu (virtual sau real?) izbucnit chiar la Chapiteau show. În fond, de un incendiu purificator avem oricând nevoie, nu-i aşa?
Comedie, muzical, frescă, povestire în povestire, eseu cinematografic, Chapiteau show a adus pe ecran personaje extrem de vii şi credibile. Valorificând la cote maxime actorii, dintre care amintim pe Vera Strokova, Aleksey Podolski, Aleksey Znamenski şi Petr Mamonov, lumea filmului încântă prin realizarea îmbietoare a poveştilor în network narrative, prin dinamica jocului şi sugestivitatea subiectului. Un subiect de impact asupra clujenilor, căci filmul a primit, pe lângă Premiul Special al Juriului, şi Premiul Publicului. Distincţii pe deplin meritate.