8 martie, docul meu de dimineaţă, un documentar românesc, mi-a adus pe ecran câteva muncitoare în domenii ce stau să dispară: lucrătoare în mină, în fabrici de lactate, croitorese sau vatmaniţe. Persoane extrem de simple, cu un caracter de modă veche, ce îşi fac treaba pentru a-şi putea asigura mâncarea şi pentru a îşi putea creşte copiii. Fiecare cu o poveste a ei, de pildă vatmaniţa are o pasiune vie pentru muzica populară, dorinţa ei de a avea o carieră artistică fiind îngropată în situaţia din prezent, situaţie pe care o acceptă pentru că aşa e viaţa, aşa se întâmplă lucrurile, nu ai întotdeauna parte de ceea ce îţi doreşti. Sau croitoresele, ce sunt supuse unei munci sistematice, fiind supravegheate şi apostrofate continuu, în ritm bătut, dar, din nou, nu au ce să facă, este meseria pe care o cunosc şi singurul mijloc de supravieţuire. Femeile care lucrează în mină se întreabă ce se va întâmpla cu aceasta după pensionarea lor, pentru că nimeni nu îşi doreşte să lucreze acolo. Trecerea de la regimul comunist la cel capitalist este o provocare dureroasă pentru fiecare dintre acestea, cerându-li-se să se adapteze, deşi nu ştiu ce va aduce ziua de mâine.
Merg să mă plimb o ultimă dată prin locurile ce mi-au devenit familiare din oraş, să reprivesc catedrala gotică şi pe cea ortodoxă, la care am privit sistematic şi insistent de fiecare dată când am trecut pe lângă ele pentru că au un nu-ştiu-ce aparte care m-a atras ca un magnet. Apoi, respirând această atmosferă de sărbătoare care a îmbrăcat oraşul cu acest prilej frumos al TIFF-ului, îmi voi îndrepta paşii spre tren, cu multe lucruri de digerat şi de asimilat şi cu multe bucurii ce mi-au rămas încapsulate în suflet.