M-am bucurat de căldura doamnei Leo, de amabilitatea cu care răspundea la întrebările lui Tudor Giurgiu, de atmosfera amicală creată în mansardei în care ne aflam de către cei doi interlocutori. S-a vorbit, desigur, despre rolul din The Fighter, despre experienţa repetiţiilor, despre ce trebuie să ai în tolbă pentru a fi un actor bun, un scenarist bun sau un regizor bun. Desigur, Melissa Leo a pus accentul pe muncă şi pe dedicaţie, fără de care orice tentativă de a îţi face un nume (cu atât mai mult în piscul hollywoodian) este în van încă de la început.
Melissa Leo a vorbit despre faptul că fiecare om din echipă trebuie să îşi facă treaba excelent, ca într-un mecanism, fiecare având rolul său pe care trebuie să îl îndeplinească exemplar. Crede în specializarea fiecăruia, aşa că un scenarist bun sau un actor bun nu se transformă (în orice caz, nu automat) într-un regizor bun, fiecare îşi are darul lui şi trebuie să rămână în sfera în care se pricepe cel mai bine. De pildă scenariştii pot fi excelenţi în ceea ce scriu, dar ca vorbitori publici pot da greş cu uşurinţă, de aceea e preferabil să se specializeze şi să îşi îndeplinească rolul în acest organism numit film.
Actriţa ne-a mai spus că la orice audiţie un actor trebuie să îşi ia în bagaj personalitatea proprie, pe care să o încorporeze rolului, să nu încerce să pară ceea ce nu este, ci să îmbine trăsături semnificative ale eului propriu cu rolul în care trebuie să intre. Doar astfel se pot obţine personaje veridice. De asemenea, fiecare rol are un anumit tip de actor care poate pătrunde în chip reuşit în profunzimea cerută de regizor. Astfel, putem avea actori foarte buni, dar care să nu fie potriviţi pentru un anumit rol, rolul castingului fiind de a găsi actorul cel mai potrivit pentru fiecare rol.
O audiţie, în perspectiva doamnei Leo, este o şansă de a juca astăzi. De aceea, nu trebuie pierdută din vedere sau minimalizată. Melissa Leo crede că fiecare rol îşi are aportul în economia experienţei unui actor şi că fiecare rol construieşte ceva ce îi va folosi mai târziu acestuia.
Glumind, actriţa ne-a spus că primul ei film, acum 30 de ani, a avut un succes de box office uriaş, datorită faptului că în acea vreme exista o singură premieră pe săptămână, aşa că oamenii se duceau să vadă acel film, neavând alte opţiuni. De aceea, filmele aveau audienţe foarte mari, lucru care s-a schimbat în ziua de azi, când premierele curg nestingherite şi practic oricine poate filma ceva ce poate fi proiectat.
După primirea distincţiei Academiei de Film, Melissa ne-a mărturisit că se simte mult mai sigură pe ea însăşi, ca actriţă, mult mai încrezătoare în puterile ei de a transmite un mesaj, o poveste, prin filtrul cinematic. Ne-a spus că este extrem de periculos pentru un actor să trăiască în umbra aşteptărilor, în umbra speranţelor de a câştiga anumite premii, pentru că acestea pot să nu se împlinească, ducând la o dezamăgire generalizată. De aceea, e mai sănătos să îţi faci treaba şi să nu te aştepţi la nimic, să iei lucrurile aşa cum sunt.
Am mai aflat că este foarte important pentru un actor să aibă o tehnică proprie. Aceasta poate fi dobândită în urma studiilor de actorie sau în mod natural, fără cineva care să te îndrume (cum este cazul lui Christian Bale, un actor self-taught). Tehnica unui actor îl distinge din mulţime şi face ca un regizor să dorească să îl integreze unui rol dintr-un film tocmai pe el, această tehnică fiind esenţială pentru orice actor sau aspirant.
După ora petrecută în compania relaxată a Melissei Leo, am plecat cu gânduri liniştite spre celelalte evenimente şi proiecţii oferite de TIFF, mulţumită pentru aceste ocazii de a îi asculta pe cei care au poveşti personale de împărtăşit în beneficiul celor care încă au un drum de parcurs până la a îşi nara propriile istorii celor dornici să le asculte.
Filmul danez Labrador (2011) descrie o relaţie progresiv tensionată între trei participanţi, un triunghi fără prea multe şanse de conciliere: tată, fiică, iubit al fiicei prezentat tatălui pentru prima oară. Asta în cadrul de o frumuseţe sălbatică al unui ţinut de lângă Marea Baltică, unde tatăl locuieşte izolat de lume şi de sine însuşi într-o rulotă, având drept companion un câine labrador loial.
În momentul în care fiica îşi aduce iubitul acasă pentru a îl prezenta tatăl ei, băiatul este foarte surprins de relaţia nonconformă cu regulile obişnuite tată-fiică pe care o au cei doi. Treptat, din dorinţa de adeziune la această familie, el încearcă să îi facă pe plac tatălui prietenei sale, despre care află chiar atunci că este însărcinată, însă eforturile lui par a nu aduce vreun rezultat marcant, ceea ce îl cam frustrează la început. Apoi, pe măsură ce filmul curge, raporturile de forţă se schimbă, transformându-se în ceva ce nu mai poate fi uşor controlat. Lucruri neştiute ies la iveală, datorită ingeniozităţii băiatului care pune, pas cu pas, câteva evenimente cap la cap, ceea ce modifică total percepţiile celor trei asupra celorlalţi şi asupra lor înşişi.
Discuţia de la finele filmului, cu scenaristului acestuia, Daniel Dencik, un jumătate danez-jumătate suedez foarte simpatic, a dat mai multă consistenţă anumitor impresii pe marginea filmului şi m-a făcut să înţeleg mai bine simbolistica lui. Plasarea anumitor animale (câinele, corbii care aduc cu ei lucruri întunecate şi care sunt mereu alungaţi de cei trei) îşi are scopul ei. Din acest triunghi al personajelor, deşi la prima vedere nu ar părea aşa, singura care menţine cumva o urmă de control este fiica, tipul de fată crescută la oraş, având în spate o educaţie şi păstrând cu sine un sânge rece ce îi va fi de folos în această circumstanţă creată.
Deşi notat destul de prost pe siteurile de specialitate, filmul este interesant de văzut, cadrele din acest ţinut uitat de lume şi jocul personajelor extrem de stăpânit, pe alocuri presărat cu un umor ce destinde merită o privire. Voi mai arunca priviri şi altor lucrări semnate de Daniel Dencik, care este în fapt scriitor, pentru că atenţia mi-a fost trezită pe parcursul acestei ore şi puţin de film.