În prima parte a serii muzicale pianista Gunilla Süssmann a interpretat cunoscuta Rapsodie pe o temă de Paganini cu multă virtuozitate şi o mare diversitate coloristică. Născută la Bergen, în 1977, artista cântă la pian de la vârsta de şase ani. A absolvit Norwegian Academy of Music din Oslo, în 2002 şi apoi a obţinut diploma de solistă la Music Academy din Hanover, în 2003. A câştigat mai multe premii precum Robert Levin Festival, Edvard Grieg, Les Revelations Internationales d'Anneé, MIDEM, Cannes, 2006. A participat la festivalurile de la Bergen, Ultima, Risor, Mecklenburg-Vorpommern, Schwetzingen, Ludwigsburg, Festival d'Ile de France, Les Flâneries Musicals d'Eté de la Reims şi Piano Passion St. Étienne. În ultimele stagiuni ea a fost prezentă pe scene renumite din Danemarca, Germania, Franţa, Elveţia, Taiwan, Marea Britanie şi SUA. A cântat cu Concertgebouw Amsterdam, Festspielhaus Baden-Baden, Royal Scottish Symphony, Jutland Symphony, Konzerthaus Dortmund, Oslo Konserthaus, Utah Symphony, WRD Radio Orchestra Antwerp, Swedish Gävle Symphony, Norrköping Symphony, Bornemouth Symphony Orchestra, Staatskapelle Weimar, Kristiansand Symphony, Nord German Philharmonic, Auckland Philharmonic Orchestra şi DeSingel International Arts Campus Antwerp. De asemenea, pianista Gunilla Süssmann a avut ca parteneri de muzică de cameră pe Marin Frőst, Solveig Kringelborn, Randi Stene, Tanya Tetzlaff, Lars Anders Tomter, Raphael Wallfisch precum şi pe Vertano Quartet. Artista a înregistrat pentru NMA şi Naxos. A obţinut Premiul Editor's Choice BBC Music Magazines pentru discul cu Concertul pentru două piane de Geirr Tveitt, alături de pianistul Havard Gimse şi dirijorul Byarne Engeset, cu Royal Scottish Symphony.
La Bucureşti, pianista Gunilla Süssmann a impresionat publicul din sala Ateneului prin interpretarea sa plină de fantezie, prin imaginile sonore mustind de poezie din variaţiunile Fanteziei pe o temă de Paganini. Ea a realizat o serie de valuri dinamice, cu o măiestrie deosebită. De la arpegii şi acorduri furtunoase, trecea subit la stări de reverie. Variaţiunea nr. 18, conţinând inversarea temei paganiniene, a benficiat de o agogică romantică fermecătoare, pianista dezlănţuindu-şi pasionalitatea pe clapele pianului. Această splendidă idee muzicală a fost mult utilizată în cinematografie. Se pot aminti astfel pelicule precum : The Story of Three Loves (1953), Rhapsody (1954), Quelque part dans le temps (1980), Dead Again (1991), Un jour sans fin (1993), Sabrina (1995) şi Ronin (1998).
Frumos a răsunat Dies Irae în finalul lucrării concertante, ca o aluzie la legenda paganiniană, după care celebrul violinist şi-ar fi vândut sufletul diavolului, în schimbul virtuozităţii violonistice, dar şi pentru iubirea unei femei. Orchestra simfonică a urmărit-o cu generozitate, pasiune şi precizie. Acele sincope clar şi fin ritmate, alături de acompaniamentul în spiccato al corzilor, intervenţiile oboiului solo şi ale cornului englez, precum şi solo-ul cu sunet dulce al concertmaestrului, au conferit muzicii luminozitate, expansiune spre spaţiul întins, precum şi senzaţia de infinită iubire. Pianista a fost îndelung aplaudată şi ovaţionată, iar la cerea publicului a cântat cu multă sensibilitate o miniatură instrumentală.
În a doua parte a concertului de la sala Ateneului, am ascultat Simfonia nr. 6 «Tenebrosa», de Alexei Rîbnikov. Dirijorul Horia Andreescu şi artiştii interpreţi au reuşit să capteze atenţia auditoriului, instantaneu. Era o muzică pe înţelesul oricui. Recunosc că intrasem în sala cu o prejudecată: o simfonie în primă audiţie, cântată în cadrul Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi, cine ştie ce experiment traumatizant pentru auzul meu muzical... Dar, surpriză! O lucrare scrisă în anul 2008, pe filonul clasico-romantic, cu melodia şi ritmul aflate în raport normal, cu o construcţie formală cvadripartită, armonii umane şi, cel mai important după opinia mea, o muzică ce voia să comunice adevăruri general valabile, într-un limbaj comprehensibil, fără zguduiri apocaliptice ori huruieli împănate cu permanente disonanţe şi asortate cu intensităţi peste suta de decibeli. Alexei Rîbnikov a compus această lucrare cu ocazia celui de-al treilea Festival al Orchestrelor Simfonice de la Moscova. Apare aici o veritabilă luptă sonoră între două lumi: cea a Luminii şi cea a Întunericului. În prima parte, Grave, muzica porneşte de la şoaptele corzilor, către exclamaţiile alămurilor, cu prezentarea celor două sfere morale opuse. Am remarcat sonorităţile harpei, cu armonii consonantice, solo-ul viorii, cu o melodie calmă, 'plasa' sonoră ţesută prin divisi la viorile prime, anumite dublaje cu efecte timbrale interesante. În partea a doua, Toccata, atmosfera se schimbă total. Se aud iniţial sunete de clopote, la care se adaugă mereu alte timbruri: fagot, flaut, harpă, clarinet bas şi trompetă cu surdină. Totul devenea foarte dinamic, ritmul capătând un caracter ostinat. Percepeam urme ale universul vibraţiilor lui Astor Piazzolla, totul spre întregirea senzaţiei de grotesc. Aici, forţele Întunericului invadau parcă maculând lumea, iar tentaţia 'dansului murdar' punea stăpânire pe toţi pentru o vreme. Sarabanda, cea de-a treia parte a Simfoniei Tenebrosa, aducea o mare simplitate, sugerând o rugă de îndurare. Finalul, Allegro con brio, reitera principalele idei din mişcările anterioare, totul fiind amplificat spre o zonă culminantă. Se perindau pasaje de mare velocitate, foarte alambicate la corzi, peste care se iveau accentele trompetelor. Apoi se derulau episoade în stil oiseaux, în registrul acut al viorii prime, dar şi pasaje cu o ritmică contratimpată, unde talgerele răbufneau tăios. Efecte de şuvoaie parcurgând meandre erau sugerate prin gamele ascendente şi descendente în legato, la corzi, în succesiuni izoritmice rapide. Horia Andreescu este un dirijor care ştie să ceară şi să obţină de la uriaşul ansamblu simfonic planuri de intensităţi de la cele mai reduse la cele mai copleşitoare, bogate în armonice, datorită dozării măiestrite pe care o stabileşte prin gestul său dirijoral. După încleştarea teribilă, tensiunea dispare. Frumos s-au auzit momentele în care instrumente precum harpa, xilofonul şi violina secundă în flageolete - intonau suav o melopee. Solo-ul viori plutea senin. Minunată prestaţia instrumentelor de suflat, cu sunete catifelate, perfect acordate, emise în bloc, totul perfect sincronizat. Coda simfoniei readucea pacea, prin revenirea temei părţii a treia, transformată în plină lumină.