Ieri la amiaz am urmărit documentarul francez Le voyage extraordinaire, realizat de Serge Bromberg şi Eric Lange şi dedicat lui Georges Méliès. Documentarul urmăreşte, pe de o parte, modul în care Méliès s-a impus în cinematografie, ca un magician al ecranului, insistă pe cronologia vieţii sale (şi el a trăit din plin visul american), iar, pe de altă parte, urmăreşte procesul de restaurare a cele mai celebre pelicule concepute de el, Le voyage dans la lune, descoperită în variantă color într-o arhivă din Spania.
Viaţa şi creaţia artizanului francez este discutată de către Michel Gondry, Jean Pierre Jeunet sau Tom Hanks (acesta intervine prin intermediul unui film în care a încercat să reconstruiască atmosfera din studiourile lui Méliès din Montreuil), ei insistînd asupra vizionarismului autorului francez, asupra inventivităţii sale şi asupra dedicaţiei arătate cinematografului. Nu lipsesc micile picanterii, modul în care Méliès s-a luptat cu pirateria fiind cea mai captivantă (după primele proiecţii franceze ale lui Voyage dans la lune, filmul a fost copiat şi distribuit în copii-pirat în SUA, Thomas Edison sau Carl Lemmle exploatînd filmul lui Méliès fără să plătească drepturi de autor).
De cealaltă parte, restaurarea filmului a fost un proces impresionant. Cînd a fost descoperit nu existau metode de prelucrare a peliculei care să asigure faptul că aceasta nu va fi distrusă complet în cadrul procesului de restaurare (perisabilitatea peliculei cere grijă extremă, folosirea unor substanţe improprii sau lipsa mijloacelor tehnice de prelucrare imediată a acesteia - în vederea recupărării imaginilor fotografice - ar fi putut duce la pierderea definitivă a filmului în varianta color - culorile fiind adăugate manual, prin pictarea peliculei, fotogramă cu fotogramă, în cadrul unor ateliere dedicate acestui proces). Pelicula a aşteptat un deceniu pînă să înceapă lucrul asupra ei, iar de atunci au trecut încă doisprezece ani pînă să se încheie procesul de restaurare.
Două treimi dintre filmele realizate de Georges Méliès sînt pierdute. O primă cauză a acestui fapt e acţiunea armatei franceze din timpul Primului Război Mondial, cînd au fost confiscate patru sute de pelicule din arhiva studioului Méliès, pentru a fi topite în vederea recuperării celuloidului şi argintului conţinut de acestea. Apoi, în 1923, cînd a trebuit să cedeze studiourile sale firmei Pathé, Méliès însuşi a dat foc întregii colecţii de filme pe care o deţinea. Multe filme importante ale primei ere cinematografice s-au pierdut odată cu apariţia filmului sonor, cînd arhive întregi au fost casate. Astăzi sînt recuperate numai două sute dintre filmele concepute de Georges Méliès.
Primul film proiectat în cadrul competiţiei TIFF este Oslo, 31 august, o producţie norvegiană regizată de Joachim Trier, prezent pentru a doua oară în întrecerea festivalului (Reprise, filmul său de debut, a fost în competiţie acum cinci ani). Titlul filmul marchează data la care Anders îşi afirmă poziţia radicală faţă de viaţă. Pe 30 august e eliberat din centrul de dezintoxicare unde îşi trata dependenţa de heroină. Scopul permisiei e un interviu în vederea angajării în presă, acesta fiind un pas important spre reintegrare în societate. Se întîlneşte cu prieteni, încearcă să îşi vadă sora, se confruntă cu persoane care interveniseră în relaţia sa cu fosta iubită, acum plecată la studiu în SUA.
Trier construieşte cu delicateţe o istorie despre barierele care apar între oameni - iar în cazul de faţă nu e vorba de bariere care se nasc în urma problemelor pe care le are Anders. Niciuna ditre vechile cunoştinţe ale lui Anders, nici măcar familia sa, nu reuşeşte să depăşească propriile prejudecăţi sau propria comoditate pentru a se apropia de tînăr. Fiecare personaj apare închis într-o carapace şi de acolo vorbeşte, însă nu comunică. Fără să fie ostentativ sau căutat, Oslo, 31 august surprinde acele clipe în care - cu toate că iubeşti persoana din faţa ta - ratezi apropierea momentană, nu găseşti modul potrivit în care să îi transmiţi dragostea şi suportul tău şi rătăceşti în tot felul de afirmaţii banale sau idioate, total nepotrivite pentru momentul respectiv. Lucruri care nasc frustrare şi care tensionează puternic întîlnirea. Încercările lui Anders de a se reancora în cotidian se lovesc de numeroşi pereţi, ceea ce îl îndreaptă spre o decizie radicală.
End of the Night e al doilea film proiectat în cadrul competiţiei. Primul film japonez care intră în competiţia TIFF, unul realizat de Daisuke Myazaki. Un film-omagiu adus fraţilor Coen (No Country for Old Men) şi istoriilor de debut ale lui Takeshi Kitano, cu un final care ajunge în ultimul roman al lui Lev Tolstoi, Învierea. Akira ratează prima sa misiune, omorîrea unei adolescente pe care i-o serveşte mentorul său într-ale crimei. Treptat, însă, ajunge să fie sigur pe sine şi ceea ce odată părea o corvoadă acum e floare la ureche. La un moment dat intră din greşeală într-un bordel şi vede o fată care semăna cu adolescenta pe care nu a putut să o ucidă. Devine îngerul ei păzitor, prilej pentru a începe o meditaţie dostoievskiano-tolstoiană despre moarte, iubire şi salvare. Filmul nu este închegat, pare mai repede o şarjă care are în vedere obţinerea multor referinţe cinematografice sau literare, nu un proiect care urmăreşte o logică a sa, în derularea căreia, eventual, ajunge să se intersecteze cu filmele vizate (omagial) de autor.