Două filme din competiţie şi Shame al lui Steve McQueen.
Klip vine din Serbia şi e un proiect semnat de Maja Milos. Titlul filmului sugerează obsesia tinerilor contemporani pentru mediere, viaţa avînd însemnătate doar prin intermediul filmului şi prin cel al tag-ului, acestea fiind certificările de care adolescenţii au nevoie pentru a se simţi în existenţă. Însă de la propunere la realizare distanţa e enormă: filmul nu reuşeşte să depăşească pornografia şi să se instituie ca exerciţiu critic-expozitiv elocvent. Problema acestui film e destul de comună şi la noi: în loc să construiască o realitate proprie, solidă, bine sudată pe propriul calapod, filmul aleargă după tot felul de întîmplări din realitate, care puteau fi premise ale filmului, dar care ar fi trebuit să fie integrate altfel în istoria de pe ecran pentru a deveni idei ale filmului.
Există tot felul de cazuri în care tinerii fac sex oral în toaletă, la şcoală, în care îşi aruncă pe geam scaunele din clasă, în care îşi jignesc părinţii şi profesorii, în care sînt leneşi sau în care îşi pun poze indecente pe diverse site-uri de socializare. Însă atunci cînd aceste cazuri sînt ridicate în absolut şi prezentate ca atare, ca realitate universală, fără un filtru conceptual temeinic, fără o selecţie a secvenţelor relevante pentru transmiterea unei anumite idei, proiectul nu are stabilitate nici din punct de vedere logic, nici din punct de vedere artistic. Odată că generalizarea (tinerii sînt nişte nechibzuiţi, manelişti, obsedaţi sexual, etc.) este prejudecată, apoi, în lipsa unor filtre care să distanţeze spectatorul de imaginile care se derulează pe ecran, dispare chestionarea, dispare viziunea, lipsesc tocmai elementele care transformă reprezentarea în reperzentare artistică.
Rezultatul e că pe ecran e foarte mult sex, prezentat explicit, în diverse situaţii şi în diverse poziţii. Repetiţia aceluiaşi tip de secvenţe nu introduce vreun gînd în istoria de pe ecran: sexul e prezent ca sex (aşadar nu vorbim despre o problematizare a sexualităţii) şi mărturiseşte faptul că tinerii sînt ahtiaţi după sex. Dincolo de sex există doar trimiteri gratuite la ceea ce înseamnă ritmul boem al adolescenţei: chefuri, alcool, cocaină. Prezenţa cocainei în poveste e cît se poate de nerealistă, nimic din condiţia socială a celor de pe ecran nefiind o garanţie pentru posibilitatea de a procura astfel de substanţe. La fel, situaţia dramatică din poveste (tatăl Jasnei, eleva în jurul căreia gravitează povestea, urmează să fie operat, cancer) e doar un pretext anemic pentru a trece de la o partidă de sex la alta.
De la Klip am fugit la Victoria pentru a prinde următoarea proiecţie din competiţie, a filmului chiliano-olandez De jueves a domingo / De joi pînă duminică. Cel mai bun film văzut de mine în festival pînă acum şi un candidat serios pentru trofelul Transilvania sau cel puţin pentru cel de Regie.
Ceea ce m-a impresionat la Dominga Sotomayor Castillo e uşurinţa (naturaleţea) cu care instituie în film problemele familiei pe care o urmărim (probabil într-o ultimă vacanţă) prin intermediul rostirii cinematografice. Stilul de prezentare, formulele narative alese de autor sînt cele care clădesc atmosfera filmului şi cele care susţin sentimentele şi căutările personajelor. Ideea fundamentală a filmului e că fiecare om priveşte realitatea prin prisma noţiunilor pe care şi le-a însuşit în formarea sa culturalo-socială şi că alegerile sale vor fi un rezultat al acestei formări raporte la trebuinţele sale de moment. O idee destul de comună, ceea ce face deosebit filmul e cazul particular prezentat şi prezenţa explicită a cinematografului în poveste.
Noţiunile pe care orice persoană şi le formează dau cadrul prin care persoana va accesa realitatea. E ca o ramă prin care privim realitatea. Lucru pe care filmul îl subliniază necontenit. Întotdeuna e un cadru (fereastră, oglindă) prin care cinematograful, atunci cînd el este narator, înfăţişează istoria, un cadru (noţiuni, concepte) pe care nu îl pot evita nici personajele, atunci cînd ele însele privesc, iar noi, spectatorii, privim prin privirea lor. Astfel e instituit un joc captivant al privirii, joc în care e subliniat modul mediat în care lucrează conştiinţa umană, de unde decurge şi fascinaţia şi apropierea pe care o exercită sau pe care o avem faţă de cinematograf - ca mod de construcţie a unei realităţi şi ca mod de raportare la realitate.
Singurul aspect care dăunează filmului e că pe secvenţa care închide istoria de pe ecra e plasată o piesă melancolică, prin care e subliniată starea psihică a personajelor (stare care, oricum, era destul de vizibilă din cele ce se petrec) - astfel că avem un fel de cheie în care să privim istoria prezentată, cheie care, din nou, oricum era găsită de spectator datorită modului în care pelicula îl invită să se raporteze la demersul ei.
Shame are cîteva secvenţe foarte puternice - cum e cea în care Brandon flirtează cu doamna din metrou, cum e cea în care Brandon cinează alături de colega de serviciu, Marianne, cum e cea în care Brandon ajunge într-un club în care o seduce pe iubita unui zdrahon, care-l va pedepsi pentru mirosul pe care-l simte pe degetele sale; şi are cadre elocvente pentru dezbaterea propusă - blocul cu ferestre largi, de la care, în noapte, un om priveşte, la care un cuplu face sex, sau care, odată ce e lumina aprinsă, lasă privirea străinilor să pătrundă frînturi din spaţiul intim al celor care locuiesc acolo. Acestea sînt liniile pe care filmul le urmăreşte - sexul, familia, celălat ca străin, responsabilitatea faţă de el. Însă, în dezbaterea lor, Shame are şi cîteva puseuri comune, plate (tentativele de sinucidere ale surorii lui Brandon), care nu ajung să ofere suport suficient rotunjirii uneia dintre laturile abordate de Steve McQueen, cea a modului în care legătura de sînge instituie un anumit angajament faţă de celălalt.
Prin felul în care abordează homosexualitatea, Shame are toate şansele să fie un Midnight Cowboy al secolului XXI. Modul în care tratează obsesia sexuală (Shame e un Crash - al lui Cronenberg - în care maşinile sînt înlocuite cu propriile fantezii şi dorinţe) îl poate transforma într-un film cult, cu atît mai mult cu cît proiectul are semnătura lui McQueen. Per total, nu e cel mai izbutit film, fiindcă demersurile sale discursive nu sînt perfect echilibrate.