Printre stropi mai mari sau mai mici de ploaie şi printre unde mai puternice sau mai slabe de vânt, am apucat să mă strecor şi să mai văd câte ceva.
Dimineaţă am fost la Las acacias / Salcâmii (Argentina / Spania, 2011), un road-movie foarte lent, aparent fără să ţintească un scop precis, cu replici puţine şi simple, fără nimic frapant / şocant / elucubrant. Iniţial nu mi-am putut da seama dacă îmi place sau nu, văzusem trailerul înainte şi mă convinsese să îl văd, simţeam că este un film de care aş putea avea nevoie în acel moment, un film al tăcerilor suprapuse şi al dorinţelor care nu se exprimă. Am plecat la proiecţie cu trailerul în minte, iar pe parcursul primei ore (de fapt, pe parcursul cam întregului film) am asistat la o lungă nespunere a ceea ce gândesc şi a ceea ce ar voi să se întâmple personajele, la o acţiune latentă. Cam asta ar fi şi filmul, o latenţă de o oră şi ceva. Să nu îmi fie luat în nume de rău, nu cred că această latenţă conţine ceva negativ, ba din contră. Ultimele cinci minute ale filmului m-au convins că a meritat să îl văd.
Pe scurt, în film se vorbeşte (ironică exprimarea mea, căci mai mult se tace şi se priveşte) despre călătoria din Paraguay în Argentina a unei femei cu o fetiţă de câteva luni (absolut adorabilă, am citit o cronică ce spunea că de fapt micuţa este actriţa ce îşi joacă cel mai bine rolul) în compania unui şofer de camion care transportă lemn. Pe parcursul acestei călătorii, între femeie şi şofer se stabileşte lent un soi de relaţie mai specială, o atracţie ce nu este consumată prin puterea cuvântului, ci este lăsată să ia formă şi amploare prin forţa aşteptării, a unei seducţii inocente. Filmul s-ar putea lesne rezuma la un scurt-metraj, dar parcă acea trecere prin non-evenimente de peste o oră îi oferă un cadru mult mai larg de dezvoltare şi de expunere, iar acest lucru construieşte mult mai mult decât s-ar fi putut întâmpla altfel.
Am văzut (incomplet, sinceră să fiu, n-am mai rezistat) un film în coproducţie Ungaria / România / Suedia, Retrace / Pe urmele trecutului (2011). Acest film m-a surprins grozav, jocul actorilor mi s-a părut incredibil de prost, firul naraţiunii nu m-a purtat nicăieri (deşi lucruri se întâmplă în film, este mult mai dinamic decât Salcâmii, însă greşit din punct de vedere al acurateţei evenimentelor), toate erorile din film au sfârşit prin a mă enerva, aşa că am ales să plec şi să înfrunt vremea ploioasă de afară în compania unei pelerine improvizate.
Pe urmele trecutului o aduce în prim-plan pe Katherine, o supravieţuitoare a holocaustului de când avea şapte ani, urmele lăsate de acesta în fiinţa ei fiind încă foarte adânci (are coşmaruri noaptea, şi trebuie să fie liniştită de soţul ei după o repriză de ţipat şi de panică). Împreună cu familia ei, revede locurile familiare din copilărie, ţinutul românesc al Transilvaniei, fost unguresc (propaganda filmului fiind uşor de perceput, lucru nu tocmai dintre cele plăcute). Povestea nu m-a lăsat rece, însă modul în care a fost abordată & interpretată, da. Înţesată cu greşeli lesne de evidenţiat şi cu mărci propagandistice, cu actori ce expuneau totul într-un mod neverosimil, pelicula m-a scos din sală.