Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

TIFF 2012 - Zilele cinci şi şase


iunie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am trecut de mijlocul festivalului, cu două zile (marţi şi miercuri) istovitoare. Nu din cauza vizionărilor, ci din cauza vremii. Furtuni, nori neîncetat, vînt care îţi pălmuieşte faţa şi un frig de toamnă tîrzie, numai bun pentru a creşte vînzările de paracetamol. Acum (joi, 7 iunie 2012) lucrurile par a se îndrepta. Afară e soare, deocamdată nu unul convingător, încă nu e o temperatură repreezentativă pentru această lună, dar cu paşi mărunţi poate reuşim să ajungem în vară în cîteva zile.
 
În 2010 am vizitat festivalul Era New Horizons din Wroclaw. Un festival cu un an mai mare decît TIFF-ul, asemănător ca proiect, dar cu o amploare deosebită, dată de numărul de expoziţii sau de concertele importante găzduite de festival. Acum e clar că TIFF a recuperat diferenţa aceasta, oferta din acest an fiind impresionantă: Nils Petter Molvaer, Laibach sau expoziţia de scenografie a lui Helmut Stürmer sînt repere importante pe harta curentă a festivalului. Dacă ar reuşi să proiecteze şi unul-două filme importante din Cannes-ul fiecărui an (mi-ar fi plăcut să pot vedea aici filmul lui Reygadas, Post Tenebras Lux - dar ştiu că nu e uşor să proiectezi filme premiate la Cannes la cinci zile de la încheierea festivalului francez), TIFF ar fi un eveniment complet.
 
Din competiţia festivalului am văzut primele o sută şaizeci de minute din cele două sute şapte ale lui Chapiteau Show, un film rusesc regizat de Serghei Loban.

Chapiteau Show prezintă patru istorii care se derulează în paralel - eu am văzut trei dintre ele - şi care se intersectează în diverse clipe ale existenţei lor. În prima poveste o adolescentă cunoaşte pe internet un tip ceva mai în vîrstă decît ea (fără să fie trecut, totuşi, de prima tinereţe), genul tocilarului cuprins de febra IT, şi merg împreună la mare. În a doua poveste e înfăţişată despărţirea unui tînăr surd de grupul său de prieteni, persoane care au acelaşi handicap, şi apropierea sa de un alt grup de tineri, lîngă care vrea să petreacă o vacanţă la mare; o vacanţă care să-l apropie mai mult de societatea normală, societate în care speră să fie acceptat. În a treia poveste urmărim vacanţa - în aceeaşi staţiune din Crimeea, la Marea Neagră, - unui tînăr pasionat de film pe care tatăl său (care este regizor) îl pune la încercare, căruia îi sondează potenţialul uman.

Filmul poate fi acceptat - şi la noi - ca un standard a ceea ce înseamnă o abordare medie, inteligentă, a filmului de consum. Referinţe oacheşe la cinematografie, poveşti de dragoste hetero şi homosexuale, aventură, naraţiune directă, poveste în ramă, o împletire cinematografică în care sînt şi momente slabe (personajele ajung în situaţii lamentabile, unele gratuite, forţate, care tuşează puternic anumite trăsături de caracter) şi secvenţe puternice, ironice, autoreferenţiale (cîntecele care despart o poveste de alta şi rezumă traiectoria personajului tocmai urmărit). Per total, o poveste care poate fi urmărită şi care destinde fără probleme.

Am dorit mult să prind proiecţia filmului maghiar Szerelem (Iubire), o producţie clasică a cinematografului din ţara vecină, realizată de Makk Karoly, astfel că a trebuit să plec de la ultima poveste a filmului rusesc.

Szerelem (1970) e un film cald şi, apoi, e un film disident. Prezenţa iubirii în film dezvoltă un discurs anti-sistem clar, însă în relaţia dintre personaje - relaţia noră-soacră, care mi-a amintit de întreprinderea tinerilor din Good bye Lenin!, aceea de a ascunde mamei realitatea germană de după căderea Zidului Berlinului; şi, finalmente, relaţia dintre cei doi soţi, după eliberarea lui din închisoare - e atît de mult umanism, e atît de multă înţelegere dincolo de vorbele aprinse rostite deseori, dincolo de ironie şi dincolo de durere încît categorisirea filmului din punct de vedere politic e, cumva, secundară. În acelaşi timp, însă, tocmai prezenţa umanismului subliniază categoric absurdul deciziilor politice din estul Europei marcat de comunism.

Pentru al doilea an consecutiv am fost membru al juriului Competiţiei locale. Împreună cu Ioana Flora şi cu Mihai Fulger am selectat filmele de proiectat în cadrul festivalului şi am ales un cîştigător.

Dintre filmele prezente la startul festivalului, două mi(/ne)-au atras atenţia în special. Cel dintîi este Connection Lost, un documentar online realizat de Manuela Borza şi Paula Oneţ. Cele două prietene se aflau în Turcia cu o bursă de studiu. Ambele îndrăgesc locul pe care îl descoperă şi ar dori să rămînă acolo pentru a urma cursurile unui master. Filmul prezintă înregistrările unor convorbiri prin Skype în care fetele îşi anunţă părinţii că doresc să continue studiile în Turcia. Reacţiile părinţilor sînt antitetice, unele pline de prejudecăţi (savuroase) despre Turcia (în cazul Manuelei), celelalte oferind suport deciziei fetei (cazul Paulei). Dincolo de problema mentalităţii umane (autohtone), filmul deschide şi un alt orizont de discuţie. Unul legat de prezenţa digitalului în cotidian, ca medium, ca suport al activităţii umane: odată că discuţiile importante se virtualizează, pînă la urmă fetele neavînd neapărată nevoie de acordul părinţilor pentru a-şi urma studiile în Turcia, de unde şi purtarea acestor discuţii - alteori însemnate - prin intermediul interfeţei Skype. Apoi că, fizic vorbind, programele chiar susţin, mediază convorbirile. Apoi că un alt suport digital înregistrează tot ceea ce se petrece şi devine medium-ul prin care povestea ajunge la spectator şi devine cu adevărat spectacol. Filmul invită la o discuţie despre digitalizarea cotidianului şi a vieţii în genere.

Filmul a primit premiul Fabricii de Pensule şi a fost pe locul doi în topul care însuma preferinţele noastre. Ce m-a deranjat pe mine la acest proiect (motiv pentru care l-am pus pe locul doi în topul personal) a fost finalul nesigur. Ieşim din virtual în camera uneia dintre fete, apar creditele, apoi revenim la discuţiile cu părinţii, de data aceasta discuţiile sînt relaxate, doar cîteva glumiţe. Filmul se fragmentează şi în felul acesta pierde ceva din tăria conceptuală.
 
Premiul competiţiei i-a fost acordat lui Visky Abel pentru Portret de familie. Un film realizat cu sensibilitate, în care centrală este tot problema comunicării. Un tînăr (autorul însuşi) revine acasă pentru cîteva zile (după o perioadă de studiu în străinătate) şi discută, pe rînd, cu tatăl său, cu mama sa, cu fratele şi cu sora sa despre relaţia pe care o au, despre felul în care a evoluat aceasta. În relatare Visky Abel angajează şi sistemul cinematografic. Sunetul nu este prelucrat, imaginea la fel, totul este reprezentat după puterea mijlocului cinematografic de care a dispus - o cameră digitală. Un gest care sporeşte caracterul documentar al peliculei şi sinceritatea implicării autorului în poveste.





 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2012


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Transilvania Talent Lab: făuritorii visători ai filmelor de mâine - TIFF, 2012, Ioan Antoci
 EducaTIFF pentru prima oară în Bucureşti, Comunicat de presă
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Tilt la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Gianni e le donne la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Life in a Day la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer