Apoi, punctul ce declanşează întreaga acţiune este o zi foarte proastă, în care toate nenorocirile par a se învălmăşi: întâi tocul unui pantof i se rupe, apoi ajunge la o cârciumă de modă veche (adică din comunism), unde este tratată cu partea din dos, apoi încearcă să găsească pe cineva care să o ducă acasă, iar geanta îi este furată de către nişte tipi dintr-o maşină, încearcă apoi să îşi dea cerceii în schimbul apelării soţului ei, crede că este salvată de nişte poliţişti ce se nimeresc prin zonă, însă, colac peste pupăză, aceştia o violează şi o abandonează lângă o pădure.
Marina, protagonista, reuşeşte să ajungă într-un final acasă, nu îi spune nimic soţului ei, apoi lucrurile par a reveni uşor-uşor la normal. Asta până când îl întâlneşte din întâmplare în cârciuma unde fusese tratată prost pe unul dintre violatori. Îl urmăreşte, hotărâtă a se răzbuna, dar nu o poate face, când apare momentul. Iar din acea clipă porneşte un întreg joc de-a şoarecele şi pisica cu acest poliţist, om simplu, însă dur ca personalitate, chestiune care o atrage, suplinind cumva spaţiul de masculinitate lăsat de soţul ei molatic. Răzbunarea dorită la început se preface într-un alt soi de payback, implicându-i pe amândoi, pe Marina şi pe poliţist, şi înfăşurându-i într-un cocon din care nu se mai pot desprinde.
Filmul mi-a plăcut mult, a schimbat de câteva ori registrul, astfel că am stat cu sufletul la gură până la final. Nefericirea Marinei, insatisfacţia ei, toate se traduc în gesturile absurde, disperate pe care le face (de exemplu, fumează marijuana în compania unui junky, apoi vomită şi leşină; se instalează în casa poliţistului şi îi face curat, îi face de mâncare etc., comportându-se de parcă ar fi fost căsătoriţi). Filmul m-a făcut să mă gândesc la strigătul surd al unei femei ce nu poate fi înţeleasă de cei din mediul ei, orbi ce orbecăie în propriile existenţe civilizate şi îngrijite, astfel că apelează la astfel de gesturi şi de acţiuni, pentru a îşi simţi sufletul viu din nou, pentru a simţi că mai poate simţi ceva.
Revenind la ziua de astăzi, având în vedere că această zi de vineri a fost dedicată filmului românesc, am decis a mă aventura să văd nişte scurtmetraje româneşti: Minute infinite (r. Cecilia Felmeri), Reflex (r. Andra Chiriac), Blu (r. Nicolae Constantin Tănase), Sink (r. Iulia Rugină) şi Vă e rău? (r. Dan Cimpoeşu).
Preferatele mele au fost Blu şi Sink. Primul aduce în prim-plan o familie cu o problemă: maşina fetei le dă mereu bătăi de cap, chiar la ore din miez de noapte, iar înjurăturile tatălui adresate maşinii albastre numite Blu par a nu ajuta deloc. Fata este totuşi ataşată de Blu şi încearcă să îi convingă pe părinţii ei să nu vândă maşina, în ciuda tuturor lucrurilor care sunt în neregulă cu ea. Părinţii sunt puşi în situaţii pe care nu ştiu exact cum să le controleze, singura care rămâne cu picioarele undeva pe pământ fiind fata. Umorul de situaţie este prezent aici în multe scene ale shortului, la fel ca în cazul lui Sink. Acesta din urmă prezintă frenezia pre-revelion trăită de un grup de prieteni şi însoţită cu toate dramele posibile şi cu toate incertitudinile relaţionale aferente. Mulţi dintre actori sunt nonprofesionişti, m-am bucurat văzând emoţiile de prim film pe ecran. Avem o întreagă tipologie, caractere diverse şi situaţii care se intersectează, fiind taman opusul liniştii dinaintea furtunii. Adică avem o furtună de personalităţi care se interpun, iar apoi totul se armonizează. Două shorturi haioase care au fost răsplătite cu aplauze la final.