Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Artistic TIFF 2012 - video art, post-punk şi dark material


iunie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Evenimentul pe care l-am aşteptat cel mai mult a fost proiecţia specială dedicată lui Mircea Cantor, reunind o serie de 8 lucrări video într-o retrospectivă dedicată muncii artistului român. Am fost cu atât mai entuziasmată cu cât nu văzusem înainte decât Traking Happiness (2009). Mă aşteptam ca această experienţă să fie una deosebită din cauza prezentării în sala de cinematograf, alt mediu decât cel convenţional al galeriei, însă în timpul vizionării discordanţa a devenit din ce în ce mai puternică, lucru care s-a resimţit şi în reacţiile spectatorilor. Asta  subliniază încă o dată cât de important este mediul sau fondul care susţine o lucrare de artă. Filmele experimentale au, totuşi, o naraţiune fină şi sunt concepute ca latură alternativă a cinematografiei, în timp ce video art-ul se concentrează mai mult pe concept, la fel cum are în vedere şi spaţiul căruia îi este destinat, respectiv galeria. În acest caz, din momentul în care au fost asociate cu cinema-ul, percepţia asupra video-urilor s-a schimbat. Trecând peste acest aspect, retrospectiva a scos în evidenţă câteva particularităţi din munca artistului, aşa cum este pasiunea pentru cercuri, sau mai bine spus obsesia reîntoarcerii, regăsită în Dead Time (2003), Sic Transit Gloria Mundi (2012) sau în deja amintitul, Traking Happiness. Pe de altă parte, ele reflectă şi interesul său pentru modalităţi variate de prelucrare şi întrebuinţare a imaginii, fie că este vorba despre o filmare de calitate, fie că sunt înregistrări cu camera de mână şi zoom-uri blurrate aşa cum se petrece în The Snow and The Man (2005). 

De-a lungul proiecţiei, am descoperit că sunt mult mai interesante lucrările anterioare, faţă de care Traking Happiness îşi pierde cu siguranţă din aură. Printre preferatele mele se numără, mai întâi, Nulle parte ailleurs (2000), care nu numai că a părut interminabil, dar prin mişcările circulare de cameră, reuşeşte să trezească un sentiment al neputinţei, frustrarea de a nu putea depăşi pereţii pe care imaginile îi construiesc. Altundeva-ul se transformă în acelaşi, menţinând doar iluzia schimbării. Imaginile folosite au fost filmate de pe ecranul unui calculator de pe site-urile unor agenţii de turism, din acest motiv şi aspectul este mai pixelat. Tăieturile de la montaj au construit iluzia de filmare 360 de grade, derulată timp de 12 minute cât durează proiecţia. Dead Time este celălalt video care m-a captivat şi care, de asemenea, este nefinisat estetic. El prezintă câţiva tineri jucându-se cu mingea, însă totul se derulează în slow-motion, timpul mort fiind defapt momentul în care mingea trece de la unul la altul, aşteptare. Bineînţeles, acesta este doar începutul unei discuţii despre lucrările lui Cantor, mai ales că eu nu le-am văzut în mediul pentru care au fost destinate iniţial.

Duminică am încheiat vizionările TIFF cu semi-documentarul Copiii de azi/Kids of Today (Jérôme de Missolz) pe care, la fel, l-am ochit de ceva vreme în program, mai ales că tratează lumea actuală a muzicii de nişă, tinerii care vor să se facă remarcaţi şi originile mişcărilor aşa-zis rebele. Ce urmăreşte regizorul este coliziunea dintre două generaţii, reprezentată pe de-o parte din câţiva tineri editori ai reviste Entrisme - cu şi despre scena muzicală dincolo de mainstream-, iar de cealaltă parte Yves Adriene, celebru critic francez al anilor 70, care la vremea respectivă a introdus punk-ul şi influenţele britanice în spaţiul noului val de muzică franceză. Prin intermediul lui, tinerii iau contact cu acei Queens and Kings of the underground, varianta parisiană, cei care în general sunt doar nume şi date în dezbaterile despre artiştii francezi şi muzica de după revoluţia punk. Spuneam că este un semi-documentar deoarece se foloseşte de scenariu şi de mise-en-scéne: întâlnirile sunt provocate de către regizor pentru ca mai apoi să urmărească reacţiile şi felul în care cei prezenţi interacţionează, de data asta fără scenariu. Discuţiile New Age-iste, mistice, cu Yves Adriene sunt amestecate cu fragmente din petrecerile la care tinerii ajung, şi cu frânturi din vechi înregistrări şi clipuri pe peliculă de 16 mm. Prin comparaţie, diseminarea şi neo-dandismul de azi sunt defapt un reload al manifestărilor din anii 70, dar mult mai individualizate. Eclectismul outfit-urilor new romantic á la David Bowie, costumul şi cravata din perioada synth-pop, elemente grunge şi black fashion, toate sunt încorporate, ele nu mai ţin de un gen muzical, ci de alegerile de prezentare individuală.  Prin  Paris, New York şi Hong Kong, direcţia experimentelor pare aceeaşi, dar aşa cum pe bună dreptate specifica Yves Adriene, există o lume a nuanţelor imposibil de prins şi tocmai asta e ceea ce atrage. Pentru mine a fost o incursiune într-o lume despre care nu ştiam mare lucru, dar, oricum, documentarul nu clarifică decât vag referinţele artistice pe care le dă. Are mai degrabă o nuanţă extrem de locală. În schimb atmosfera este cea care impresionează, totdeauna plină de tensiune, sunet şi culoare, intensă. E o proiecţie care, din punctul meu de vedere, merită şi o a doua vizionare. Eu, cel puţin, intenţionez să îl revăd.

Aşa, ca de final de ediţie de Art TIFF, nu pot să nu îmi exprim dezamăgirea faţă de lipsa de interes cu privire la organizarea expoziţiilor şi a calităţii lor. Nu e suficient doar faptul că lucrările sunt bune - în cazul în care chiar sunt -, este de asemenea important cum anume reuşeşte panotarea să sublinieze conceptul, adică înseamnă ceva mai mult decât simpla postare, simetrică, a imaginilor pe pereţi. Cel mai bine s-a văzut asta la Transformer - The Art of Visualizing Music, un eveniment artistic de-a dreptul eşuat în ceea ce priveşte explorarea spaţiului expoziţional. Scopul expoziţiei era acela de a prezenta câteva dintre lucrări lui Joachim Luetke, artist digital preocupat de muzică şi concepte grafice. De-a lungul carierei sale, acesta a avut colaborări cu formaţii precum Arch Enemy, Kreator sau Marilyn Manson, ca urmare şi direcţia figurativului ţine de reprezentării mai dark side. Imaginile îmbină frânturi din lumi apocaliptice, într-o notă stranie dusă până la macabru. Prelucrate digital, în detalii hiper realiste, cu precădere atunci când vine vorba despre carnaţie, ele au capacitatea să creeze stări destul de puternice. Cadrul întunecat, ambianţa barocă a Hotelului Continental, degradarea clădirii constituie un mediu care teoretic rezonează cu lucrările şi, cu toate acestea expoziţia, n-a fost altceva decât o înşiruire monotonă de imagini. Noroc că proiecţia DVD-ului cu acelaşi nume a mai dezmorţit atmosfera.
 
Chiar dacă am trecut de vârsta la care artificiile şi bizareriile ce ţin de macabru să mă mai impresioneze, ca imagistică, cred că lucrările ar fi putut fi puse în valoare cu adevărat dacă în spatele expoziţiei ar fi stat o cu totul altă gândire a modalităţii de prezentare. Şi asta a fost valabil pentru majoritatea expoziţiilor pe care le-am vizitat la TIFF, doar că aici a existat un potenţial imens între lucrări şi mediul în care au fost plasate. Din tot ceea ce am vazut, singura expoziţie care chiar a meritat vizitată a fost Spaţii imaginate a scenografului Helmuth Stürmer, acolo unde aglomeraţia avea sens şi culoare. În rest, a fost doar o perindare printre imagini atârnate anost. 





 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2012


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Edith Lazar


Alte articole

 Transilvania Talent Lab: făuritorii visători ai filmelor de mâine - TIFF, 2012, Ioan Antoci
 EducaTIFF pentru prima oară în Bucureşti, Comunicat de presă
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Tilt la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Gianni e le donne la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 3 filme, 3 nopţi în 3 paragrafe - Life in a Day la Caravana Filmelor TIFF, Sibiu, 2012, Răzvan Sădean
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer