Rezultat al masteratului de scriere dramatică, pe care Roxana Marian l-a urmat în cadrul Facultăţii de Arte din Târgu-Mureş, textul de faţă aruncă o privire peste umăr Medeei lui Euripide, orientându-se însă spre arhetip. Articulată pe osatura capodoperei antice, scrierea de faţă păstrează câteva coordonate esenţiale (avem o Medee, un Iason, o Glauke), pe altele însă autoarea le modifică, pentru a-i servi în mod ideal discursului pe care îl construieşte (de exemplu, Medeea modernă nu îşi va mai ucide copiii, în acest caz sacrificiul capătă o altă dimensiune, ritualul este performat asupra subiectului care îl iniţiază). Figură chinuită, cu personalitate contorsionată şi psihic deformat în urma molestării de către tatăl său, această Medee modernă se întâlneşte cu un Iason aparent puternic, de neînfrânt, cu psihologie şi constituţie de învingător, care însă va ceda destul de repede în faţa rutinării şi tentaţiilor extraconjugale. Întreaga lor relaţie, aşa cum este redată scenic, e condusă şi din exterior, moderată şi explicată de către cele două personaje care se contopesc şi se completează, un melanj de Eros şi coreut (în varianta radiofonică şi în text ele aveau evoluţii separate şi trasee diferite, aici însă ele sunt în mod fericit combinate), ce comentează în mare parte prin cântec "peripeţiile" din scenă - şi în tragedia antică se cânta pe scenă. Aici însă, cântecul este hip-hop acompaniat live (de către excelenţii muzicieni Asztalos Zsolt şi Győrgy Zsolt), în deplină concordanţă cu momentul şi cu oamenii momentului, multe din acţiunile protagoniştilor fiind subliniate muzical (sau doar prin sunete expresive, create live şi mulate perfect pe mişcările şi stările actorilor).
Rescrierea şi prelucrarea mitului Medeei de către autoare sunt radicale. Această Medee a secolului XXI nu se ia neapărat la trântă cu soarta, ci dă de pereţi cu un alt mit, acela al căsătoriei fericite, bazată pe monogamie şi armonie conjugală: rezultă destul de clar că Iason nu are inclusă monogamia pe lista lui de priorităţi, după cum rezultă la fel de clar că o căsătorie nefericită şi traumatică poate da naştere unei alte căsătorii nefericite şi traumatizante şi tot aşa mai departe, poate până la infinit. Ea face uz şi de presupusele atribute ale unei vrăjitoare (cum apare Medeea uneori în mitologie), dar o vrăjitoare modernă, care poate ţine adevărate litanii despre salvarea personală prin crăpelniţă, comportându-se ca o autentică preoteasă neagră ce propovăduieşte mântuirea inversă, prin coborârea în infernul personal.
Spaţiul şi utilizarea lui. Spectacolul începe chiar de afară, din faţa teatrului, unde celor prezenţi li se înmânează chestionare prin care trebuie să îşi exprime propriile păreri legate de fericire. Pe principiul coperţilor, se va reveni la aceste chestionare în final, când Erosul şi Coreutul (personaje interschimbabile) vor relua duetul despre fericire, în contrapunct cu sinuciderea eroinei.
Spaţiul de joc este dominat de unghiuri drepte şi el se extinde şi printre spectatori în momente de maximă intensitate (naşterea copiilor şi apoi apogeul furiei Medeei), atunci când lucrurile sunt gata de a scăpa de sub control şi când apropierea umană este esenţială. Şi totuşi, atunci când nevoia de apropiere este cea mai mare, când personajele sunt cele mai vulnerabile, ele se află la cea mai mare distanţă unele de altele, iar izolarea şi singurătatea lor sunt accentuate de spectatorii care îi înconjoară şi care nu au nici un fel de reacţie la tot acest zbucium. În rest, perimetrul este dominat de cei doi amfitrioni, care îi manevrează pe Medeea şi pe Iason ca pe nişte păpuşi ce trebuie să prindă viaţă doar în momentele care sunt esenţiale pentru demonstraţie - fericirea în viaţa conjugală şi diversele ei manifestări şi faţete - ei fiind iniţial "depozitaţi" în spatele unui impersonal ecran alb, care îi ascunde parţial de privirile spectatorilor. Doar parţial, însă, pentru că prezenţa lor în spaţiu este evidentă, mai puţin la final, când dispariţia lor este totală.
Distribuţia şi celelalte. Faţă de varianta radiofonică, în cea pentru scenă au rămas protagoniştii Elena Purea (Ea/Medeea) şi Costin Gavază (El/Iason). Alături de ei evoluează Diana Avrămuţ şi Luchian Pantea (amfitrioni, coreuţi, eroşi) şi Emilia Banciu (Fata cu florile/Glauke). Legătura scenică puternică dintre actorii Elena Purea şi Costin Gavază a mai fost verificată şi confirmată şi cu alte ocazii, iar ea nu se dezminte nici aici. Cei doi sunt pe aceeaşi lungime de undă şi ambii au ştiinţa replicii şi cunosc foarte bine căile pe care se poate veni în întâmpinarea partenerului de scenă. În cazul Elenei Purea, o actriţă de forţă, ea se poate desfăşura acum într-un rol în care este solicitată fizic şi psihic şi în care se aruncă total, fără rezerve şi reţineri, desfăcându-se şi apoi recompunându-se de mai multe ori, topind mai multe Medee într-una singură: Medeea îndrăgostită, Medeea molestată, Medeea disperată, Medeea umilită, Medeea tandră, Medeea înnebunită de furie, Medeea revoltată, Medeea împăcată cu moartea. Actriţa absoarbe energiile din jurul ei, alimentându-se şi din extrem de inspirata coloană sonoră interpretată live, şi le transformă în adevărate experienţe de viaţă în cadrul discursului şi parcursului său scenic. În toată această frenezie, ea îi deschide căile de urmat partenerului său de scenă, Costin Gavază, care, în marea majoritate a cazurilor, preia ştafeta cu uşurinţă la intensitatea cerută şi o duce mai departe, adaptând-o discursului său. Oscilând între poza bărbatului învingător şi sigur pe sine şi vulnerabilitatea în faţa naşterii şi apoi a deteriorării relaţiei conjugale, actorul traversează stările cu uşurinţă, dând dovadă de flexibilitate şi simţindu-se confortabil în personaj.
Emilia Banciu, în rolul fetei care vinde flori, dar care şi înfloreşte în faţa bărbatului pe care urmează să îl devoreze, este în primul rând o apariţie decorativă, potenţată de minunatele costume ale Alinei Herescu, prin care ea se metamorfozează, pe rând, în fiecare dintre florile pe care le descrie. Perfect adaptate fiecărui personaj în parte, aceste costume devin ca o a doua epidermă a personajelor, contribuind la alcătuirea lor. Rochia simplă, gri a femeii, schimbată apoi, pentru câteva momente, cu aceea a unei Medei mitice, care se naşte spre final din interiorul celei ce a fost până atunci adolescenta molestată şi casnica trădată şi prinsă în rutina ameţitoare a prăjitului de cartofi, pregătindu-se pentru ritualul sacrificiului, vestimentaţia colorată şi uşor epatantă a unui Iason pus pe fapte mari, transparenţele vaporoase ale rochiilor - petale de floare ale Glaukei, precum şi combinaţia de alb şi roşu din costumele sprinţarilor amfitrioni, care indică în mod clar, şi la nivel vizual, felul în care cei doi se completează, plus cadrul scenografic alcătuit din obiecte simple, funcţionale şi neutre în care aceste costume sunt pata de culoare care individualizează personajele se datorează ochiului atent şi exact cu care scenografa Alina Herescu citeşte şi interpretează materialul dramaturgic. Diana Avrămuţ şi Luchian Pantea funcţionează foarte bine în rolurile/rolul lor de animatori şi comentatori ai poveştii, îndeplinind cu succes sarcinile corului antic de secol 21. Dinamici şi expansivi, pe lângă faptul că fac trecerea între scene şi funcţionează ca liant al întregului demers, ei sunt şi observatorii de pe margine a celor care se petrec în limitele (şi limitările) perimetrului alb cu linii negre, putând astfel să comenteze detaşaţi desfăşurarea evenimentelor.
Concluzii. MedeeEA sau Despre fericirea conjugală este debutul regizoral, în scenă, al Roxanei Marian, căreia i-a izbutit un spectacol fluent, legat, direct, cu tensiune dramatică şi atenţie la valorificarea scenică a situaţiilor din propriul text. Important, de asemenea, este faptul că regizoarea şi-a reconceput întreaga demonstraţie - faţă de varianta radiofonică - adaptând-o cu succes la condiţiile scenei/spaţiului. De la foaia scrisă la audio şi de la audio la vizual sunt nişte paşi mari de făcut, pe care actriţa dramaturg şi, de acum regizoare, îi face cu avântul începătorului şi siguranţa profesionistului.
Un spectacol care se compune din implicarea echipei şi din soluţii ingenioase (de mare efect, prin simplitate dar şi prin încărcătură, este transformarea vălului de mireasă în şorţ de bucătărie), Medeea de secol 21 vorbeşte - când în şoaptă, când urlând de-a dreptul - despre sacrificiu, iubire şi toate feţele lor. E o alegere riscantă, dar perfect mulată pe ceea ce înseamnă "Teatru de risc". Iar atunci când, riscând, ieşi câştigător, e cu atât mai bine.
Teatrul Naţional Târgu-Mureş
Trupa Liviu Rebreanu
Proiectul "Teatru de risc"
MEDE/EA SAU DESPRE FERICIREA CONJUGALĂ
de Roxana Marian
Scenografia şi costumele: Alina Herescu
Muzica live: Asztalos Zsolt, Győrgy Zsolt
Regia artistică: Roxana Marian
Cu: Elena Purea, Costin Gavază, Diana Avrămuţ, Luchian Pantea, Emilia Banciu
Fotografii de Alina Herescu
Data premierei: 13 iunie 2012 (la sala mare a Teatrului Ariel.
Citiţi această piesă în volumul publicat de Editura LiterNet aici.