Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Mede/ea sau Despre fericirea conjugală

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Divanul Teatrului de Risc - Alina Nelega, Roxana Marian, Elena Purea şi Costin Gavază


decembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Unul din proiectele pe care le propune Teatrul Naţional din Târgu-Mureş începând din 2012 este acela de Teatru de Risc, un program cu denumire incitantă, adresat tinerilor creatori care au ceva de spus şi care şi vor să spună. Bazat pe licitare de proiecte, din care două vor fi în final alese pentru a ilustra la scenă conceptul pe care se bazează programul în sine, Teatru de Risc îşi propune să pună în mişcare nişte rotiţe mai puţin folosite în ultimul timp din întreg mecanismul unui instituţii de calibrul unui Teatru Naţional, şi să contribuie în acest fel la dinamizarea şi deschiderea către prezent a acestuia.

La închiderea stagiunii anterioare s-a lansat spectacolul-pilot, pentru a lua pulsul publicului şi a testa interesul acestuia vizavi de o atare propunere. Textul cu pricina este Mede/Ea sau Despre fericirea conjugală, scris de Roxana Marian, actriţă a Naţionalului din Târgu-Mureş şi absolventă a Masteratului de Scriere Dramatică din cadrul Universităţii de Arte din Târgu-Mureş. Faptul că textul a ajuns pe scenă, montat chiar de autoare, care s-a redefinit în acest fel ca autor dramatic, este de fapt încă o etapă a drumului parcurs de text până în acest moment: el a fost prezentat ca spectacol radiofonic produs de Radio Târgu-Mureş şi intrat ulterior pe www.liternet.ro, unde poate fi ascultat în continuare, după care a fost publicat în format de carte electronică de către Editura LiterNet în acest an, ilustrat fiind cu picturile special create de către artistul plastic Diana Gherendi. După întâlnirea cu publicul din sala de teatru, urmează încă o etapă: publicarea sa în volum pe hârtie în finalul lui 2012, în versiune bilingvă, română şi maghiară.


Definiţia cea mai bună şi prezentarea cea mai pertinentă a Teatrului de Risc este făcută chiar de iniţiatoarea lui, Alina Nelega:

Alina Nelega: Teatru de Risc e un program care cred eu că este necesar în repertoriul unui Teatru Naţional, pentru că e nevoie să te gândeşti şi la oamenii tineri şi la locul în care ei se pot exprima. Sigur că atunci când eşti tânăr experimentezi, îţi găseşti spaţii neconvenţionale şi te descurci pe cont propriu - dar asta se întâmplă  într-o societate în care ai posibilităţi de finanţare, în care tot ce trebuie e să munceşti, ca să ai acces la ele. Din câte am văzut eu, mai ales în ultima vreme, posibilităţile de finanţare pentru cultură în România, şi mai ales pentru teatru, sunt tot mai restrânse. Pe de altă parte, responsabilitatea instituţiilor publice, care au subvenţii din banii publici, cred că este minimalizată. Nu ştiu cum sunt ceilalţi directori de teatru, dar în Târgu Mureş, până acum, nici unul dintre directorii de teatru nu a resimţit, sub nici o formă, că ar avea vreo răspundere faţă de generaţia care vine.

Resurse financiare, umane şi interioare

Alina Nelega: Finanţarea oferită de teatru pentru aceste două proiecte nu e  o problemă, sumele nu sunt foarte mari pentru Naţional, dar, dacă ar fi să aplici pentru ele, ar trebui să munceşti foarte mult şi nu-i sigur că le-ai primi. Însă în primul şi în primul rând, pe mine mă interesează să am lucruri proaspete, lucruri vii, lucruri noi în Naţional. Sigur, e minunat să ai un spectacol de artă, e minunat să ai un spectacol de măiestrie, e minunat să ai un spectacol făcut de mari personalităţi, de mari artişti, numai că la aceste spectacole se ajunge foarte greu, după ani întregi de muncă, după o cultivare a ethos-ului actorului, lucruri care încă lipsesc în acest teatru, care a fost pe o pantă descendentă mai bine de un deceniu. Şi atunci, deşi nu pierdem din vedere deloc acest aspect, cred că până când reuşim să şlefuim şi să cultivăm toate acele calităţi de mare măiestrie artistică, este bine să nu-i uităm pe cei tineri, care au nevoie de un spaţiu în care să experimenteze, şi să avem grijă de ei, fiindcă, aşa cum obişnuiesc eu să spun, talentul este ca o floare: dacă nu o îngrijeşti, dacă nu o uzi, ea se poate ofili şi moare. Poate fi o floare minunată, care, într-un ambient care îi prieşte, într-un spaţiu în care are soare, apă, se dezvoltă şi ajunge senzaţională. Într-un spaţiu care o respinge, moare, prin urmare eu chiar nu vreau să ucid talentul oamenilor, dimpotrivă, aş dori să creez un context pentru ca el să se manifeste.

Ce fel de spectacole sau, mai degrabă, ce fel de propuneri pot fi interesante pentru un atare proiect

Alina Nelega: Eu nu îmi doresc ca tinerii să facă în mic spectacole convenţionale, care se pot face în mare. Personal, nu cred că în teatru putem vorbi despre meseriaşi, eu cred că putem să vorbim despre meseriaşi îndrăgostiţi, deci trebuie să ai dragoste, să ai pasiune pentru asta. Dacă faci totul numai din meserie, atunci devii un mercenar, iar asta se simte pe scenă şi asta simte şi publicul. Prin urmare, eu aştept de la aceşti tineri care vor să depună proiecte pentru Teatru de Risc să se motiveze, să se implice, să vorbească despre ei înşişi, să lucreze cu pasiune şi să îmi aducă proiecte care îi reprezintă, în primul şi în primul rând. pe ei. De aceea este atât de vagă rama aceasta de propunere, pentru că libertatea de creaţie este infinită, iar eu, ca şi creator, am priorităţile mele emoţionale şi propriul meu mod interior de selecţie. Şi atunci, dacă eu am un gând - pentru că un proiect, de fapt, asta înseamnă: un gând -, ceva care mă animă, o emoţie - atunci, cu aceste mijloace care mă caracterizează şi care fac parte din identitatea mea de artist dacă vorbesc despre problematica lui Hamlet sau despre incidentul de la Hădăreni sau despre lipsa de case pentru rromi sau despre lipsa de educaţie, este, din punctul meu de vedere egal, singurul criteriu care e fundamental pentru selecţia acestor proiecte este ca ele să fie autentice, deci ele să convingă, să nu fie simulări, să nu fie mimate, să nu fie copii nereuşite ale unor proiecte mult mai mari şi mult mai convenţionale.

...drept pentru care proiectul a demarat cu o rescriere a mitului Medeei prin aducerea ei în contemporaneitate, după ce a fost trecută prin filtrul personal şi imaginaţia actriţei - autor dramatic, ea reuşind în acest fel să dea şi o formă unei obsesii mai vechi, unei preocupări cu care s-a întâlnit şi reîntâlnit în viaţă în mod constant.

Mede/EA - Spectacolul pilot al proiectului Teatru de Risc

Dramaturgul, regizorul, Medeea şi Iason


Roxana Marian: Povestea mea cu Medeea a început ca actriţă, când am făcut teatru antic şi am fost liberi să ne alegem câte un monolog. Eu mi-am ales Medeea, pentru că m-a atras forţa furiei din ea, care am simţit că se naşte dintr-o mare iubire, convertită apoi în ură. Forţa asta care vine din interior şi dărâmă tot în jur. A fost o provocare, pentru că mi se părea că aici, ca actriţă, singura şansă a ta este să te arunci. Ca actor raţional, eu mi-am căutat tot timpul singură provocări de genul acesta, iar Medeea a rămas o obsesie a mea.  Am descoperit apoi  cartea Christei Wolf - Medeea. Glasuri (singura rescriere de către o femeie, din ce citisem eu până atunci) - şi am ajuns, cu timpul, la concluzia că ea e cea mai mare necunoscută din teatru: ce trebuie să simtă o femeie care îşi ucide propriii copii pentru a-şi pedepsi iubitul?!

Acum, când a trebuit să aleg un text la Masteratul de Scriere Dramatică, pentru rescrierea unei piese clasice, am ales din nou Medeea, pentru că simt o mare apropiere, din instinct, faţă de ea. Ce m-a intrigat pe mine la Euripide e că lipsea cea mai importantă bucată: piesa lui începe când deja totul s-a întâmplat: lipseşte progresia. Eu am atins în rescrierea mea, pentru prima dată, şi relaţia acestui personaj cu autoritatea paternă, problemele care decurg de aici - iată, un filon care nu a fost până acum exploatat deloc şi pe care am încercat să îl introduc în progresie. Iar cel mai important e momentul acela pe care nu îl putem accepta şi nu ni-l putem explica raţional, în care ea îşi ucide copiii. În rescrierea mea Medeea (sau Ea) nu face acest lucru, dar şi eu merg pe ideea sacrificiului, pe altă cale decât cea aleasă de Euripide. De-asta i-am spus Medeea sau Despre fericirea conjugală, este vorba despre o instituţie, instituţia căsătoriei, care mie mi se pare că este în aşa fel construită, încât o condamnă pe femeie, mai mult sau mai puţin, la condiţia de victimă. Victimă care îşi asumă condiţia sau se revoltă.

Povestea merge la mine pe firul emoţiei, eu vreau să văd cum lucrurile se degradează din interior. Iason-ul meu este un erou care şi-a ratat şansa de a fi cu adevărat erou. În această poveste a celor doi, Iason este anti-eroul, un tip care devine dintr-odată foarte meschin, cerebral, mic, în dorinţele lui materiale, e ca şi cum el ar fi ieşit din zona de influenţă a lui Eros. În fapt, eu am urmărit două arhetipuri în descrierea mea: Medeea şi Iason, pe amândoi îi întâlneşti azi peste tot. Ei sunt din zone diferite, din cauza asta nu pot să fie fericiţi împreună, chiar dacă, cel puţin la un moment dat, se iubesc sincer. Ei văd fericirea în mod diferit. De asta şi spectacolul începe cu acel chestionar despre fericire adresat publicului. Tragedia de cuplu intervine atunci când cele două concepţii despre fericire nu se apropie.

Distribuţia spectacolului îi include pe Elena Purea (Ea - Medeea), Costin Gavază (El - Iason), Diana Avrămuţ şi Luchian Pantea (Eros) şi Ema Banciu (Glauke - Fata de la raionul de flori din hipermarket). Cadrul scenografic şi costumele sunt create de Alina Herescu, actorii evoluând în ambientul sonor asigurat live de către Asztalos Zsolt şi Győrgy Zsolt.

Elena Purea: Eu am ieşit din facultate Clitemnestră - neagră adică, iar acum, ca Medee, sunt... colorată! Culorile am început să le pun de-a lungul timpului, la Ariel, în underground. Dacă ceva m-a provocat aici, a fost mitul Medeei, nu Medeea în sine. Mie îmi plac miturile reinterpretate, aduse în contemporaneitate, ca să te poţi raporta la ele şi să le poţi da temperatura actuală din punct de vedere social, geografic... Aşa că ideea în sine m-a convins. Când am citit prima variantă de text, probabil ca orice actor cu o intuiţie bună, m-a prins foarte tare şi am crezut în el. Textul are o doză bună de poezie, e un text foarte poetic, iar când am început să-l lucrăm la scenă ne-am dat seama de marele pericol, care vine odată cu încercarea de reprezentare. Provocarea cea mai mare este la monoloage, iar eu sunt o actriţă care are mare nevoie de parteneri dar forma asta de monolog şi mai ales monolog intercalat e minunată pentru un actor. Îmi plac scenele dialogate foarte tare. În Mede/Ea, atunci când ajung la scena dialogată din final este ca o gură mare de aer. Când scena e dialogată, sarcina e împărţită. Sper din suflet să ieşim cât mai mult cu acest spectacol, iar marea mea bucurie e că am trecut prin experienţa asta şi am acolo în CV MITUL Medeei.
 
Costin Gavază: Pe mine textul este cel care m-a făcut să intru în proiect. În plus, e bine să te întorci din când în când la kilometrul zero, aşa am făcut eu în cazul ăsta, mai ales pentru varianta radio. E un exerciţiu foarte bun ăsta, să fii la locul tău şi să nu tragi sertare ca actor, mai ales dacă lucrurile merg din poignée. Foarte multă vreme nu am ştiut de unde să îl agăţ pe Iason, nu am avut o nişă clară pentru a-mi limita personajul. Iason-ul meu are un anumit statut, nu e mincinos, el chiar a fost peste tot pe unde zice că a fost. Din punctul acesta de vedere relaţia dintre el şi Medeea e cu atât mai tragică, pentru că un astfel de individ, într-o relaţie pe care el şi-o doreşte atât de tare, ajunge să nu mai aibă nici o treabă cu femeia de lângă el. Până la urmă, important e ca cei care văd spectacolul să nu se simtă tentaţi să ia partea unuia sau altuia, ci să ţină cu amândoi, pentru că nimic din ceea ce se întâmplă nu chiar aşa de bine între ei nu este intenţionat, pur şi simplu nu merge treaba: Medeea iese din când în când din răul în care se află scoţându-şi un pic de sânge, iar Iason avea şi are un stil de viaţă foarte intens, de învingător, iar pentru el fericirea este atunci când nu lipseşte nimic familiei, când totul este în perfectă armonie.

Eu am un monolog care îmi place foarte mult, anume momentul în care o întâlnesc pe ea, totul e foarte poetic acolo, dar el trebuie rostit în aşa fel, încât să ajungă la public ca şi vorbirea normală, publicul trebuie transportat în sufletul lui Iason, pentru ca să simtă ce a simţit el când a întâlnit-o pe această Medee: o stare de bucurie, de nelinişte... de frică la un moment dat - ce te faci când te trezeşti cu o femeie care rage prin parcul central?! - Iason-ul meu e un individ căruia nu îi scapă nici o femeie, iar asta de acum e altceva, pe ea nu ştie de unde să o apuce. Apoi, trăind zi de zi cu ea, el se dezobişnuieşte atât de tare de ceea ce făcea odată, încât atunci când merge în hipermarket la fata de la flori, el nu mai ştie cum să o abordeze, cum să intre în vorbă cu ea.

MedeEA - Risc şi performance

Cei implicaţi în proiect şi-au propus să rişte şi pe parte de interpretare. Aducând cu ei, în mare parte, experienţa acumulată în spaţiile neconvenţionale de joc şi în spectacole neconvenţionale, ei au încercat să se replieze şi de această dată pe o nouă propunere, pe un nou stil de a evolua în scenă, intrând pe riscanta, dar tentanta cale a performance-ului.


 
Elena Purea: La Mede/Ea am avut şi am zone în care mi-e frică să merg. Pentru mine spectacolul oricum e în lucru. La începutul variantei scenice contextul era oarecum nesigur, pentru că deschideam un proiect, Teatru de Risc, dar pentru noi, ca actori, riscul nu era foarte bine calculat. Oricum, orice proiect nou e un risc: eu am acelaşi gen de emoţie, aceleaşi temeri, aceleaşi angoase, dar abia după ce am început lucrul am calculat care e riscul strict în acest caz: actorul - mai ales cel de teatru instituţionalizat - e obişnuit să aibă un anumit confort, pe care aici nu l-am avut, şi am mers pe ideea de-teatralizării - pentru mine decorul acela formal din jur e un lucru la care m-am raportat abia în generale, dar, până la urmă am repetat desculţă, într-o sală goală, cu un reflector. Însă riscul cel mai mare, din punctul meu de vedere a fost dubla calitate a Roxanei, aceea de dramaturg, pe de o parte, şi de regizor care este la început, pe de altă parte, pentru că mie îmi place să merg cu regizorul - dacă regizorul îmi câştigă încrederea, eu merg cu el până în pânzele albe. Eu eram acolo pentru că mi-a plăcut textul, Roxana este un dramaturg confirmat, dar calitatea de regizor a ei era cea riscantă acolo, pentru că eu nu mai voiam să acumulez frustrări, eu acum vreau ca dacă fac ceva, să iasă bine, iar pentru mine binele este în acest moment foarte bine definit. Apoi a fost partea cu muzica live, de care nu prea am avut parte până acum în spectacole, şi m-a incitat foarte tare. Şi apoi, în proiect nu vin toţi cu acelaşi tip de energie. Lumea îşi calculează riscul diferit, şi în momentul în care partea ta de calcul de risc e puţin mai mică şi te arunci mai mult, şi întâlneşti apoi nişte bariere, se naşte o luptă continuă. Am avut şi momente în care am vrut să dezertez, dar ce m-a adus întotdeauna înapoi a fost textul. Din punctul meu de vedere a fost ca şi cum aş fi trăit la capătul lumii, închisă într-o cetate în care te simţi protejat şi, la un moment dat îi selectezi pe câţiva şi îi scoţi în afara cetăţii şi îi laşi să trăiască fără apă, fără hrană... Am dat proiectului acesta nu numai trei luni de repetiţie, i-am mai dat şi cinci kilograme şi mulţi nervi... dar până la urmă a fost bine. Eu am avut conştiinţa unui spectacol bun.


 
Costin Gavază: Din punctul meu de vedere tot teatrul e de risc, pentru că rişti aducând un regizor megatitrat pe o trupă nepregătită, aducând un regizor netitrat pe o trupă mare... tot timpul rişti. Rişti să nu placă publicului...  Au fost momente în care nu ne-am simţit bine, în care exista o tensiune foarte mare - când nu ne ieşea, când nu ajungeam la un numitor comun - tensiune pe care nu o provocam noi că aşa voiam, ci din dorinţa de a face totul bine şi, nefiind bine la un moment dat... a fost o luptă acerbă: a Roxanei cu noi, a noastră cu ea, a noastră cu noi şi a fiecăruia cu fiecare, de fapt. Iar dacă reacţiile publicului sunt bune, atunci nu poate decât să ne bucure, pentru că am tras foarte mult de noi, chiar dacă am avut şi momente în care aproape am renunţat. Un risc, nu? Să te opreşti la mijloc. Sau un risc să iasă şi foarte bine!

Roxana Marian: Am încercat să merg mult spre performance din punct de vedere interpretativ şi al concepţiei, cu o convenţie teatrală extrem de asumată, cu totul la vedere, cu totul live (inclusiv muzica), nu am vrut artificii de teatralizare, am lăsat o marjă de improvizaţie, am dorit să le las libertate actorilor de a face lucrurile să nu semene de la o seară la alta, în funcţie de starea pe care o au. Mesajul ajunge la mine, dar nu la fel. Componenta de performance îl face să ajungă la mine pe căi diferite. Aceasta este o zonă în care spectatorul simte că lucrurile se nasc acolo cu el de faţă, chiar dacă există o structură fixă.

Eu sunt de fapt o actriţă şi văd spectacolul ca un actor. Diferenţa esenţială, după mine, este aceea că pentru un regizor, după premieră spectacolul s-a cam terminat, se duce la altele, nu mai are decât o mică tangenţă cu el. Eu, în schimb, ca actriţă, ştiu că după premieră spectacolul abia începe: întotdeauna caut, încerc, fără să stric ansamblu sau concepţia regizorală. Iar Mede/Ea este un proiect în derulare, el are deja o formă, o structură, dar voi face tot posibilul să îl păstrez proaspăt, să îl feresc de pericolul teatralizării.

Elena Purea: Ni s-a spus de la început că este un performance, ceea ce iar a fost un prag greu de trecut pentru mine. Mi-a luat ceva să înţeleg că în performance trebuie să te transformi, să te arunci. Şi am înţeles ceea ce înseamnă teatru de risc în accepţiunea acestui proiect. Eu i-aş da acestui spectacol o şansă, respectiv şansa de a se juca suficient de mult pentru a ajunge acolo unde trebuie să ajungă. Roxana a avut un ochi foarte clar atunci când l-a conceput.

Până acum există cinci spectacole importante pentru mine, care m-au format ca actriţă: Job (Radu Afrim) - a fost o muncă grea cu mine, Afrim m-a băgat în portjartier şi la propriu şi la figurat, a activat zona underground din  mine, după care au venit Algele, regizat tot de el, apoi Monoloagele vaginului, regizat de Alina Nelega, unde a trebuit să duc o luptă mare şi ascunsă cu mine, până lucrurile au venit de la sine, s-au legat. După Monoloage a venit Kamikaze, foarte important pentru că avea foarte mare legătură cu mine: eu sunt crescută în biserică, dar eu tot timpul am vrut să fug de acolo, spectacolul acela a fost revolta mea definitivă, era un spectacol periculos! Krum a însemnat, iar, foarte mult, a fost o gură de aer proaspăt după o lungă perioadă de stagnare. Iar în momentul ăsta, da, pot să pun şi spectacolul cu Mede/Ea între cele care m-au format.

Costin Gavază: În ceea ce priveşte performance-ul, normal ar fi ca el să poată suferi modificări de interpretare, evident în graniţele personajului, în funcţie şi de spaţiu, de public, de distanţa faţă de el. Roxana Marian l-a conceput ca pe un show. Dat fiind că a fost prima ei piesă cu care a ieşit la public în această postură, a fost uşor agitată şi încerca să scoată de la noi multe lucruri care, la un moment dat, în noi nu îşi găseau sau îşi găseau prea tare rezonanţa. Şi atunci, încă de la varianta radiofonică, spectacolul a trebuit să aibă el foarte multă răbdare, ca să ajungem noi la el.

Noi suntem aruncaţi în faţa publicului aşa cum suntem, şi trebuie să transportăm publicul cu noi şi cu personajele noastre. Am mai fost aruncaţi în gura lupului în Kamikaze-le scris şi regizat de Alina Nelega, acela e spectacolul care m-a conturat pe mine ca actor. În ultimul timp, una din cele mai dese indicaţii de regie este "nu mai juca, te rog, fii!", iar aici avem de a face cu o de-teatralizare a personajului - nu actorul este cel care trebuie să ajungă prin personaj la sufletul spectatorului, ci personajul însuşi trebuie să ajungă la spectator, e vorba de transpunere totală, ceea ce e în regulă dacă poţi, ca actor, să faci saltul acesta. Important este să îţi cunoşti disponibilităţile, cât eşti dispus să te implici emoţional. Nu e deloc foarte comod, dar mie îmi convine că nu e comod deloc.


Mede/Ea - de la radio la scenă

Elena Purea: Marea bucurie e că spectacolul se joacă în Teatrul Naţional. Eu am experimentat tot felul de spaţii, le-am cam văzut pe toate, convenţionale şi neconvenţionale. Dar acest spectacol are un anumit tip de atmosferă, şi Naţionalul e acum pe o pantă ascendentă, iar atenţia este concentrată înspre el. Arielul mi-e tare drag şi abia aştept să îmi asum noul spaţiu de acolo. Naţionalul, pe de altă parte, e un loc în care acum încep să se întâmple lucruri frumoase.

Roxana Marian: Spectacolele - cel radiofonic şi cel din scenă - sunt foarte diferite, chiar dacă modificările de text sunt nesemnificative. Eu am încercat să scot în evidenţă anumite lucruri, să pun accente diferite, să pun în valoare anumite lucruri. Iar în varianta de scenă, mai mult decât în cea radiofonică, am dorit să pun în valoare zona aceea de umor negru şi cinism pe care textul o conţine. Toată lumea crede că tragedia anihilează total umorul: eu nu sunt de acord cu asta, există acea ironie tragică pe care eu am dorit să o pun în valoare la scenă. În varianta radiofonică umorul era în plan secund. De aceea, eu cred ca varianta de scenă este mai accesibilă, inclusiv pentru cei care se sperie de tragedie, pentru că au impresia că ea înseamnă exclusiv sânge scurs pe scenă, urlete, încrâncenare sau... plictiseală, ori un limbaj desuet, pe care nu îl mai înţelegem şi care acum e piesă de muzeu. Cei doi Eroşi entertaineri, au un moment de introducere prin care ne invită să renunţăm la prejudecăţi şi clişee legate de tragedie sau de forma ei de reprezentare. Iar acest Intro al spectacolului porneşte chiar de la titlul de pe afiş, unde Medeea e scrisă cu slash: Mede/Ea.



Citiţi această piesă în volumul publicat de Editura LiterNet aici.



 Toate articolele despre Mede/ea sau Despre fericirea conjugală


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


Alte articole

 MedeEA XXI - MedeEA sau Despre fericirea conjugală, Mircea Sorin Rusu
 Teatru radiofonic pe LiterNet: Mede/ea sau Despre fericirea conjugală de Roxana Marian, Ion Calion, pe marginea unei piese de Roxana Marian


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer