Rezultatul este o demonstraţie viabilă de ficţiune a istoriei, care conduce la o serie de întrebări legitime. Cum pot fi interpretate documentele Securităţii? Sunt ele conforme adevărului istoric, sau nu (multe dosare au fost cenzurate, falsificate, s-au pierdut sau părţi din ele au fost distruse)? Există un adevăr, sau mai multe adevăruri istorice? Şi ce este, în fond, adevărul istoric? Cine îi poate (re)stabili obiectivitatea?
Gianina Cărbunariu a folosit tehnicile teatrale pentru a ridica, asemeni unui avocat abil, suspiciuni cu privire la realitatea trecutului recent, aşa cum reiese aceasta din arhiva Poliţiei politice. Stenogramele conţin cuvintele anchetatorilor şi ale anchetatului, nu şi tonul lor, nu şi gesturile care le-au însoţit. Fiecare scenă este reluată de mai multe ori, din perspective diferite, cu variate interpretări, care arată cum The Good Guy şi The Bad Guy sunt nişte tipologii flexibile, în care personajele (cele reale, din documente) pot aluneca dintr-una într-alta fără a schimba replicile consemnate în dosar. Demersul este susţinut de convenţia pe care actorii o stabilesc de la început - trag la sorţi personajele pentru că "nu au găsit distribuţia ideală" - şi care se dezvoltă pe parcurs - îşi pasează personajele de la unul la altul pentru că "doar până aici pot". Fiecare actor este o etapă în devenirea personajelor. Eroismul e greu de purtat, la fel ticăloşia sau laşitatea.
Cu umor, uneori cinic, de multe ori reconfortant, spectacolul aduce în discuţie forţa de pervertire a sistemului comunist care continuă până astăzi (dosarele au devenit instrumente de şantaj politic), dar şi o neliniştitoare asemănare a apucăturilor vremii trecute cu cele din prezentul imediat, o perpetuare a răului cu alt chip şi alte nume (de exemplu, obsesia maladivă a statului - The Ugly - de a fi Big Brother, justificată după 11 septembrie 2001 de ameninţarea teroristă, dar eşuată în răfuieli politice).