Iubire şi Moarte în House of Flying Daggers

House of Flying Daggers a lui Zhang Yimou este o poveste de iubire triunghiulară încălzită până la punctul de fierbere într-un film cu multă acţiune. Glamoroasele scene de arte marţiale ale filmului au drept eroi soldaţi-acrobaţi, închişi într-un joc de-a cutia chinezească în care ni se revelă niveluri din ce în ce mai adânci de trădare şi decepţie.

Premisa este simplă: Împăratul Tang (800 E.N) s-a săturat de a fi hărţuit de un clan de rebeli conspiratori auto-numiţi "Casa Săbiilor Zburătoare". Căpitanul Leo (superstarul din Hong Kong, Andy Lau) îşi însărcinează protejatul să se infiltreze în tabăra adversă, seducând-o pe fiica proaspăt decedatului şef al "Săbiilor". Un alt film deci cu un poliţist care merge prea adânc sub acoperire... Însă Jin (interpretat de zdrobitorul de inimi Takeshi Kaneshiro) se va îndrăgosti imediat de ţinta sa, superba spadasină Mei (Zhang Ziyi).

Aceşti luptători de mare forţă devin extrem de fragili în faţa iubirii...

House of Flying Daggers este în mod cert cea mai senzual expresionistă operă a regizorului chinez. Există aici multe pasaje fără dialog, poeme audovizuale în care îndrăgostiţii decid să se separe sau să se întoarcă, călărind prin pădure pe muzica fierbinte a lui Shigeru Umebayashi. Adevăratul subiect al filmului este emoţia care seceră picioarele acestor personaje puternice, iar pentru a o evoca Zhang Yimou a făcut uz de toate resursele fizice ale filmului: culoare, sunet, muzică, cadre foarte lungi şi forme care par că dansează într-o violenţă foarte estetizată, trăsătură a filmelor chinezeşti de arte marţiale. Fiecare plan este un tablou cu un echilibru perfect în imagine, culori, amplasament al personajelor şi al obiectelor. Interioarele sunt baroc ornamentate, costumele de o frumuseţe bizară, peisajele conţin munţi, mlaştini, câmpii cu zăpadă, dealuri de frunze îngălbenite şi o pădure de bambus care funcţionează ca o instalaţie de artă kinetică.

Zhang stă liniştit în spatele camerei pe care o lasă să filmeze în largul ei, fără grabă, fără jump-cuts, ascultând de înţelepciunea lui Fred Astaire care a spus că: "pentru a aprecia o coregrafie trebuie să vezi întregul corp în mişcare". Vorbele sunt rare. Personajele comunică mai degrabă prin atitudini corporale. Una dintre scenele cele mai elcovente în acest sens este Dansul Ecoului. Filmat în bordelul Păunului, este interpretat de nevăzătoarea Mei. În acest dans solul este acoperit cu tobe, iar căpitanul Leo aruncă o nucă pe una dintre ele. Dansatoarea trebuie să atingă toba respectivă cu manşeta mânecii. Mai întâi o nucă, apoi trei, apoi nenumarate nuci sunt aruncate, iar Mei face volte în aer pentru a urma sunetul cu propriile sunete. Un autentic moment de balet clădit din mişcări şi percuţie. Întreaga acţiune a filmului de-altfel are ca scop nu să producă moartea, ci o plăcere de o elegantă ingenuitate. Imposibilul este primit aici cu mare bucurie!

Lucrând cu maestrul coregrafiei marţiale Tony Ching Siu-Tung, Zhang clădeşte scene care evoluează logic de la simplu, la complex, şi apoi la supraealist. El regizează o înfruntare cu săbii într-o epurată pădure de bambus, de exemplu, şi introduce două axe ale privirii şi acţiunii. Luptătorii de deasupra taie ramurile în formă de ţeapă şi le aruncă înspre cei de jos, astfel încât eroii noştri par închişi într-o cuşcă. O asemenea atitudine inovatoare este inevitabilă în situaţia în care povestea de dragoste este ambientată în "jiang hu" (tărâmul râurilor şi al lacurilor), mitica "lume" a artelor marţiale, a anarhiştilor şi a vagabonzilor.

Palatul Păunilor, "salonul" în care se întâmplă marea întâlnire între cei trei protagonişti, este unul dintre cele mai minunate decoruri de film văzute: masiv ca dimensiuni, pictat cu mii de soiuri de flori, umplut cu sute de figuranţi în costume complete, desenat cu somptuozitate şi cu o ostentaţie care merge dincolo de vulgar sau absurd. Un loc oniric. Designerul Huo Tingxiao, absolvent în 1991 al Facultatii de Film din Pekin, a lucrat cu întreaga "a cincea generaţie de regizori chinezi", fiind nominalizat cu lucrările sale la Oscar pentru Adio, Concubina mea (1993), şi a primt Marele Premiu pentru Scenografie la Cannes în 1998 cu Împăratul şi Asasinul.

Scenograful Zhong Han a aranjat interioarele, dar şi exterioarele acestei poveşti infinite, pe computer de cele mai multe ori, dar şi cu multă răbdare, mai cu seamă datorită filmărilor numeroase în... Ucraina... Numeroase scene de călărie şi lupte de spada se petrec în pădure, într-un câmp de grâu pe o câmpie deschisă care printr-o magică răsturnare devine din verde şi proaspătă, suspendată sub albul zăpezii. Aceasta cade cu mai multa fervoare decât dacă ar fi fost generată de o maşină, iar Zhang mărturiseşte că pur şi simplu şi-a adaptat povestirea la faptul natural al ninsorii survenită brusc într-un început de noiembrie ucrainian.

Directorul de Imagine Zhao Xiaoding a absolvit aceeaşi prestigioasă Academie de Film pekineză şi a lucrat extensiv în publicitate, dar şi alături de Zhang, semnând poematica imagine din Hero. Măiestria lui ştie să capteze momentul exact în care un munte este invadat de auriu şi de maronuri, aruncând o umbră care face ca lunca de la poale să pară filmată în alb şi negru. Ramuri de bambus sunt tăiate cu luciri stroboscopice pentru a forma palisade şi ţepe improvizate. În această pădure de bambus are loc o altă minunată scenă: Mei, luptând în slow motion, pe fundalul verde-jad al bambuşilor...

Regizorul Zhang foloseşte magistral şi sunetul, nu doar scenografia şi imaginea. Un exemplu sunt scenele de mare efect în care Jin şi Mei se apropie unul de celalalt: respiraţia calului se uneşte cu cea a îndrăgostiţilor.

Guvernul e corupt; rebelii sunt virtuoşi; cu greu ţinem pasul cu cine de partea cui este, cu deghizările personajelor reminiscenţe ale cinismului aceluiaşi Andy Lau în Afaceri Infernale. Filmul este atât de minunat de privit şi de ascultat, însă, încât, precum în cazul unor opere, povestea este aproape superfluă, servind mai degrabă să ne conducă de la o scenă spectaculoasă la alta!