Când jocul devine realitate - The house of the flying daggers

Nu ştiu dacă există teorii superbe, cum scrie Roger Penrose, dar există o superbă metamorfoză a jocului. Omul îţi face joc din toate cele: jocuri de cuvinte, jocuri de putere, jocuri politice, jocuri de culise, dar oare din ce nu se poate face joc? Proiect, scenariu, zi-i cum vrei, în cele din urma e tot o formă de seducţie. Am întâlnit pe cineva care folosea poezia ca o "mască", seducţia ei e de mult cunoscută, pe un altul care face din prietenie o "unealtă cognitivă", why not? Ce să mai vorbim de alţii care folosesc o întreagă "recuzită" de mijloace, instrumente de tot felul pentru jocul ascuns, acela bine ştiut, al manipulării.

The house of the flying daggers - Casa pumnalelor zburătoare- un film cu un subiect plasat într-o vreme aşa de demult, China anului 800, cu o dinastie şi administraţie coruptă şi în declin, că te întrebi dacă nu cumva suferă de contemporaneitate. Pare imposibil să se fi întâmplat atunci! Dar ce are a face? Intriga: două tabere, doi protagonişti disimulând şi un drum pe care se construieşte o iubire. Un Romeo şi o Julietă, un Tristan şi o Isoldă? Da şi nu. Un drum al iubirii oricum.

Totul trebuia să fie "un joc" în care evoluţia lor să fie doar un act din "plan" care să nu devină niciodată realitate. Adevărul trebuia să fie totdeauna ascuns. Ei trebuie să se păcălească şi să ne păcălească şi pe noi mereu. Las deoparte faptul că fiecare scenă este imprevizibilă, iar asta e nemaipomenit pentru naraţiunea drumului, nu-i aşa? Deşi eşti anunţat de la început că vezi "un joc" ai un şoc să vezi cum soldaţii se ridică ca după filmare şi îşi scot săgeţile din haine! Şi ai senzaţia mereu că regizorul a uitat ceva pe acolo. Bărbatul îşi spune "vânt", iar femeia face pe "oarba" cu noi şi atunci când e singură în cadru! Eşti dus de nas ca spectator cu mare artă!

Cei doi se suspectează reciproc se iau şi nu se iau în serios căci fiecare are un ordin de îndeplinit, o misiune, dar drumul din ei lucrează mai puternic. Nu avem oare impresia uneori că drumul ne alege pe noi şi nu noi pe el? Că paşii noştri sunt chemaţi de calea, drumul căruia i se potrivesc? Marea întrebare este cine pe cine alege, de fapt.

Drumul e lung, cu păduri de semne. Fiecare loc e altfel; pădure de foioase, de bambus, verde, arămie, roşie şi, în final, albă şi ninsă ca uitarea cea grea. Plecări şi reveniri, exact ca în viaţă ca să îţi confirmi ţie însuţi ce simţi, ce vrei, cine eşti. Este un film despre cum să construieşti un sentiment pornind de la joc şi ajungând ca acesta să devină realitate. Şi în artă e tot aşa. Sau, mai bine zis, pleci de la vis la joc şi apoi nici nu ştii cum se face o entitate. De multe ori nu se întâmplă aşa. Îţi spui: aşa ceva e numai în filme, sau numai în cărţi. Şi totuşi cum uneori scapă această făptura a gândului, a artei, a trucajului în lume? Cum acel "fă-te că lucrezi" chiar lucrează, cum scenariul scapă de sub control şi actorul "moare" pe scenă, cum haina, forma te îmbracă pe dinăuntru, cum e posibil ca să fie adevărat "că trebuie să ai grija ce îţi propui că s-ar putea să ţi se întâmple"?

Şi totuşi te îndoieşti mereu şi sapi să vezi cum, de ce se petrece cea ce se petrece, cauţi probe, numai că proba finală, absolută a iubirii este moartea! Sacrificiul de sine total. Şi atunci vei spune: Iubirea nu există pe Pământ. Şi dacă da, au grijă zeii geloşi să ţi-o ia, cum spune Virgilius! Filmul are momente de mare poezie, dansul ecoului, câmpul de flori şi culesul florilor în goana calului, chiar zborul cuţitelor, ce pare că ţine de nenatural! Jocul actorilor sunt mostre de disimulare cum numai asiaticii ştiu a o realiza. Aş vrea să văd imperfecţiuni, căderi filmului şi nu găsesc. De la muzică la culori, subiect şi construcţie de caractere totul pare făcut pentru minţi şi suflete tari. Între dans şi luptă nu pare a fi nici o diferenţă. Se filmează haikuuri. Deşi unele scene par neverosimile, cum ne par multe din cultura asiatică, filmul are atâta rafinament încât rămâi perplex şi nu ştii cum din real te-ai dus către joc şi din joc către real. Jocul superficial, vântul şugubăţ devine unul serios, nici el nu ştie cum şi când. O întreagă politică şi intrigă militară (logică vreau să zic) e depăşită de subiectivitate. Aşa scapă de sub control "planul". Sunt personajele nişte trădători, sunt ei pionii care nu-şi mai fac datoria? Orice ar fi "sistemul" nu are a se plânge căci ei, pionii se auto-elimină. Au ieşit din raţiunile planului. "Nu e vreme de iubit acum", spune un personaj sus pus, sau "du-l afară şi ucide-l, acum nu ne mai este de folos, iubitul tău ne încurcă, nu putem compromite planul". Dar şi iubirea are logica ei. Sistemul ştie dar nu îşi prea bate capul cu ea. Logica iubirii e una proastă. Ehei, există raţiuni superioare în această lume!

Ele vor sacrifica iubirea, pardon o vor elimina. "În curând va avea loc marea confruntare. Nia, şeful suprem, are un plan bun!" Nici vorbă, pioni conştienţi sau nu, sunt prinşi în propriile mreje. Numai că pentru ei acum e jocul morţii, ultimul. Nimeni nu e vinovat. Ce uită "sistemele" este că fiinţa umană se autodepăşeşte întâlnindu-se cu sine. Aşa se poate ieşi din joc, din cărţi, artele se fac suflete şi sufletele schimbă lumea. Cum? Simplu. Se deschide o fereastra prin care se sare în altă lume. E fereastra unui alt posibil, poate mai bun. Numai că "jocul de astă dată e mult prea serios". Căci "vântul devine unul serios când vrea el"! spune bărbatul. Iar, ca o Carmen, femeia nu vrea decât să fie liberă. Şi astfel, dincolo de orice cadru de film sau sistem, iubirea e libertatea absolută. Dar, cum vă spunem mai devreme, asta e numai în film!