Beneficiind de interpretarea a trei actriţe tinere, dar foarte dotate, spectacolul - condensat, intens, provocator - transmite mult/e prin economie de mijloace. Miza principală e interpretarea, care speculează excelent textul şi îi exteriorizează componente cu rafinament şi forţă, dar evitând excesul de orice fel şi bravada actoricească.
Pe scurt: "femeile înalte" sunt bătrîna nonagenară obsedată de trecut, menajera acesteia, între două vârste - care e un depozitar viu al trecutului stăpînei - şi avocata bătrînei, o tînără candidă care reprezintă legătura juridică cu trecutul pe cale de a se perima.
Cele trei femei nu au iniţial în comun decît faptul că sunt înalte. Schimburile de replici se reduc la un monolog al bătrînei, întrerupt de dezaprobările menajerei, de animozităţi domestice, de meschinării individuale şi de incidente mărunte şi banale. Prezenţa avocatei este la început intruzivă, întîmpinată cu scepticism şi agresiune. Treptat, personajul este absorbit în fluxul acţiunii, iar reacţiile sale coincid cu replicile bătrînei şi cu stările aferente, pe aceasta care le exteriorizează printr-o gestică minuţios elaborată. Spectacolul este construit pe un sistem progresiv, de acumulare, de evoluţie a generalului spre particular, a detaliului insignifiant spre esenţă.
Între cele trei personaje diferite se instalează tensiuni - reţinute sau manifestate - cadrul, neschimbat, devine aproape claustrofobic, iar relaţia dintre femei suferă o modificare drastică spre final. Important de menţionat: pînă în acest punct piesa a fost tratată în cheie parodică, caricaturală, saturată cu grimase, gesticulaţii abrupte şi alerte, vocabule sonore, interjecţii, urlete, strigăte, icnete, onomatopee, dublate de o stilizare comportamentală care îngroaşă pînă aproape de grotesc caracteristicile definitorii ale fiecărui personaj în parte. De aici încolo maniera glisează într-un realism naturalist grav şi direct.
Decorul, reprezentat de o pânză translucidă pe care mobilierul încăperii este desenat cu creionul, cade peste personaje, este înlăturat, iar cadavrul femeii bătrîne, care a decedat între timp, este aşezat pe masă (sub formă vestimentară), ca un artefact. Din acest moment memoria ei înglobează celelalte două personaje, a căror voce se unifică, până la o contopire totală, asemănătoare celebrei scene de final din Persona lui Bergman. Contrapunctul dintre caricatural-realist reevaluează întregul raport dintre personaje şi, în fapt, oferă cheia de interpretare a întregului spectacol.
Deşi este realizat cu economie de resurse tehnice (mai ales în ceea ce priveşte lighting-design-ul), impresia produsă este una de firesc şi de expresivitate. Se face uz pe întreg parcursul spectacolului de surse de lumină aflate la îndemîna personajelor, uneori scena e cufundată în beznă, alteori în clarobscur, dar niciodată nu intervine un sentiment de artificialitate.
Totul e complementar în Trei femei înalte. Compatibilitatea artistică dintre soţii regizori este evidentă pînă la osmoză şi nu se poate discerne cui îi aparţine o iniţiativă sau alta. Actriţele sunt prezente în întregime, se înţeleg, se intuiesc, se completează. Nicoleta Lefter impresionează într-un rol naiv, juvenil, aproape prostuţ, dar foarte bine asumat. Florina Gleznea realizează un rol de compoziţie extraordinar, dar mai ales Cristina Casian, a cărei partitură este în acest sens şi cea mai solicitantă.
Deşi acordarea de superlative nu mă caracterizează, nu afirm nimic gratuit faţă de acest spectacol. Merită vizionat, savurat şi apreciat. Fiindcă el continuă în tine mult timp după ce ai părăsit Unteatru. Îţi creează o continuare. Şi asta e calitatea fundamentală a oricărui spectacol de calitate. De artă.
