E adevărat că, la debutul său din anii '60, Edward Albee era văzut ca fiind apropiat absurdului dramaturgic - cine însă a avut de-a face cu, de pildă, îndelung montata sa Cui i-e frică de Virginia Woolf? ştie mult prea bine că Albee e un artist al teatralizării dialogului esenţializat realist, e bîntuit de umanismul decodării misterului psihologic omenesc, nu de eşecul comunicării. În Trei femei înalte (mi-a luat ceva timp ca să aflu, dar traducerea versiunii de la UnTeatru îi aparţine lui Mihai Smarandache; ar fi fost de preferat, în spiritul de echipă al teatrului independent, ca numele traducătorului să apară împreună cu cel al interpretelor şi al regizorilor - dacă tot e şi Sofia Vicoveanca pe afiş, pentru melodia de final...), "e vorba" despre identitatea feminină, investigată la trei vîrste diferite - de fapt, ipostaze ale unei unice experienţe de viaţă, reflectată în oglinzi diferite. Despre cum îţi trăieşti viaţa. E o piesă de la începutul anilor '90, cea mai autobiografică dintre scrierile lui Albee (fugar de-acasă, la fel ca fiul gay al bătrînei din text).
Permanenta negociere între conştientizarea neputinţei şi plonjarea în trecut (a bătrînei), exasperarea nerăbdătoare, uşor cinică, dar străbătută de sclipiri de admiraţie îngrijitoarei cu care convieţuieşte de mult prea multă vreme, şi uimirea exterioară, a vîrstei fragede care se crede eternă şi încă nu se gîndeşte care i-a fost cel mai frumos moment al vieţii, din atitudinea tinerei, fac din partitura lui Albee o fascinantă provocare pentru actriţe - cu atît mai mult cu cît toate fac roluri de compoziţie (chiar şi Nicoleta Lefter, cea mai apropiată, în viaţa reală, de vîrsta personajului pe care-l joacă). Doar că regizorilor, textul şi interpretele lui nu li se par, poate, suficiente pentru a spune artistic ceea ce au de spus. Şi atunci, totul devine uşor absurdist, iar ceea ce se "spune" trebuie să devină altceva (mai mult, mai simbolic) decît ceea ce se zice propriu-zis pe scenă. În realitate, inutil, cînd nu chiar confuzant.
Dacă se zice că A. (bătrîna) îşi bea cafeaua cu mult zahăr, trei linguriţe, n-ai nici un motiv să torni o carafă întreagă de zahăr; dacă bătrîna vorbeşte despre viaţa ei de femeie bogată, care călărea în fiecare zi şi se iubea cu grăjdarul, concediindu-l apoi, iar decorul decrepit şi îmbrăcămintea te fac să crezi că arată mai degrabă a nevasta grăjdarului, deja ai, ca spectator, probleme suplimentare în a înţelege trecerile dintre momentele de senilitate şi cele de rememorare autentică. De ce-are personajul Florinei Gleznea mustaţă şi cel al Nicoletei Lefter, o floare de plastic-fetiş? Foarte probabil, fiindcă asta face parte din naivităţile tinereţii regizorale, pentru care trebuie mereu să existe ceva dincolo de cuvînt şi de prezenţa fizică a actorului pe scenă, un fel de boală juvenilă numită metaforită, de care cei mai buni scapă mai devreme sau mai tîrziu. Cum se întîmplă în partea a doua a spectacolului, în care cele trei femei reiau firul amintirilor lui A., trecîndu-şi rolul şi povestea de la una la alta. Şi chiar dacă unele dintre mizele acestei poveşti sînt deja pierdute, dialogul simfonic al Cristinei Casian, al Florinei Gleznea şi al Nicoletei Lefter desenează în tuşele adevărate ale emoţiei istoria unei existenţe ratate, în care apropierea morţii e cel mai frumos moment.
O familie disfuncţională
Deşi e prezentat sub sigla Naţionalului din Craiova, Legături de sînge (după Crimes of the Heart de Beth Henley) e un spectacol făcut, practic, după "regulile" teatrului independent - tradus (la fel ca-n cazul textului lui Albee, ar fi fost de preferat să apară şi traducerea pe afiş) şi regizat de actorii care-l joacă şi care şi l-au dorit aproape ca statement artistic. La Bucureşti, montarea s-a jucat (şi probabil se va mai juca) la Godot Café-Teatru.
Crimes of the Heart e piesa care-a lansat-o pe Beth Henley, în 1978, i-a adus Premiul Pulitzer şi primele montări. La fel ca mare parte din dramaturgia acelei perioade, e un text realist despre o perioadă de răscruce, o criză din viaţa a trei surori - Lenny (Iulia Lazăr), Babe (Iulia Colan) şi Meg (Romaniţa Ionescu), dintr-un orăşel american, a căror mamă s-a sinucis - o comedie dramatică în care Meg se întoarce acasă ca muziciană ratată după ce Babe e acuzată că şi-a împuşcat soţul-avocat, iar Lenny e epuizată între neîmplinirile sentimentale, salvarea lui Babe şi îngrijirea bunicului pe moarte, în spital. Henley are oricum ceea ce s-ar numi un simţ morbid al umorului, în contextul pe care-l construieşte, nevrotic prin excelenţă (trei femei duse cu pluta, fiecare pe cont propriu) - însă succesul spectacolului e meritul, întru totul, al echipei care funcţionează brici, care pigmentează textul original cu detalii perfect coerente, perfect funcţionale, aproape într-o demonstraţie de comedie bine gîndită, bine făcută, bine jucată.
Lenny e uşor isterică prin definiţie (hai să zicem că se mişcă un pic excesiv), se serbează singură, căci e ziua ei de naştere, şi, ca să se mai calmeze, ţine o sticlă de whisky într-o stropitoare (sticlă ce capătă o viaţă paralelă extratextuală în spectacol şi ne va însoţi pînă la previzibilul ei deces şi substituirea cu o găină de plastic). Iulia Lazăr are o voce specială, care-o ajută foarte bine în a sugera exasperarea lui Lenny, de fată bătrînă luată de toţi de fraieră. Mai ales de verişoara Chick (Raluca Păun), botezată după cuvîntul "pui", pentru care aproape orice e potenţial comestibil. Pînă să te-amuzi de ea şi să-şi ia o coadă de mătură pe spinare, reuşeşte să devină perfect enervantă - cam din două tuşee de joc ale Ralucăi Păun. Babe pare căzută din spitalul de nebuni deprimaţi - şi-a împuşcat soţul pentru că nu-i plăcea cum arată şi nu dă semne că ar realiza ce condamnare o aşteaptă (iar ăsta e doar începutul). Avocatul ei (Claudiu Mihail) e imberb, îi place de Babe pentru că ea i-a vîndut o plăcintă la un tîrg şi are o vendetă personală cu soţul ei - dar nu dă semne, doar asigurări, că ar şti ce-are de făcut (în afară de a-şi tot aşeza ochelarii pe nas). Meg e misterioasă şi probabil bulimică, avînd în vedere relaţia ei cu bomboanele primite de Lenny la ziua ei; e oaia neagră şi membra cinică a familiei, o terorizează pe Lenny şi se pare c-ar fi gata să rupă căsnicia bărbatului (Doc) care, din cauza ei, a rămas schilod de-un picior cu ani în urmă.
Romaniţa Ionescu joacă relaxat (e, s-ar zice, o specialistă a cinismului pe scenă) femeia frumoasă şi fundamental mincinoasă, dispusă totuşi, într-un final, să accepte că are ceva sentimente familiale. Doc (Alex Calangiu) pare cel mai normal din această veselă adunare, ceea ce nu înseamnă că nu cade aproape imediat, din nou, sub vraja lui Meg - dar, să zicem, de data asta cu măsură; el e personajul traumatizat din poveste. Şi minte bine (e greu să arăţi că minţi pe scenă fără să fii uşor fals, însă iată că se poate). Totul şi cu toţii sînt razna de la un capăt la altul, cu delicioase momente de umor negru pe tema sinuciderii (spectrul mamei le urmăreşte pe cele trei surori) şi a tentativelor amoroase ale lui Lenny, iar finalul (nimic nu se rezolvă, însă toată lumea se împacă cu ideea şi parcă apare şi o rază de speranţă pe la orizont) este punctul culminant al unei scene de isterie-nebunie colectivă în care se consumă energiile şi frustrările. O piesă, ca să zic aşa, optimistă în comicul ei morbid: lucrurile se aşază cum vor ele, dar e bine, şi e bine că sîntem împreună.
Se pare că, atunci cînd actorii fac teatru singuri, pot s-o facă şi foarte bine - pentru că e vorba despre ei.