Toate aceste întrebări le pune piesa Trei femei înalte de Edward Albee, în regia lui Andrei şi a Andreei Grosu. La unele dintre ele vei găsi răspunsul pe parcursul a celor 80 de minute de teatru. Altele îţi rămân în minte şi oricât le-ai reevalua, simţi nevoia să mai vezi o dată piesa, pentru a găsi răspunsurile pe care ea le oferă. Din cauza tipului de text, spectacolul nu este uşor de urmărit. Povestea nu respectă o ordine cronologică, ci se bazează mai mult pe informaţii cheie. Dacă nu prinzi aceste "hint-uri", nu prea poţi face legătura între momente. Textul şi cheia montării au o notă destul de accentuată de absurd. Personajul Nicoletei Lefter este caricatural şi "marionetizat", dar, în ciuda acestui fapt, actriţa reuşeşte să îl construiască în cel mai credibil mod cu putinţă. Cristina Casian face rolul de compoziţie al bătrânei de 92 de ani, redând autentic ticurile şi prezenţa obosită cu zvâcniri energice ale unei persoane care se află cu toate cele patru picioare ale scaunul pe care stă în groapă.
Pe întreg parcursul spectacolului, se aude în fundal, deloc deranjant, un sunet ca de respiraţie artificială. Te trimite cu gândul la o persoană care este în comă şi respiră cu ajutorul unei măşti de oxigen. Spaţiul scenic înfăţişează însă camera bătrânei. Podeaua este denivelată. În punctul cel mai jos al ei, se află masa şi scaunul pe care "şade" bătrâna. În continuarea acestui "povârniş scenic", este, metaforic vorbind, doar prăpastia, genunea. "Vârful" podelei este teritoriul aceleia ce era ea la 26 de ani, iar la mijloc tronează tot ea în jurul vârstei de patruzeci de ani. Acest rol este jucat de Florina Gleznea care întruchipează latura ei de gospodină, de femeie de casă, foarte descurcăreaţă şi voluntară în "ograda" ei. Uneori însă are accente prea stridente.
Scenografia semnată de Vladimir Turturica, ajută la crearea unei atmosfere prăfuite, învechite specifică spaţiilor locuite de bătrâni, pentru că de la un anumit punct viaţa nu le mai poate oferi nimic nou. Pereţii sunt din voal alb, pe care este desenat, totodată, mobilierul. O imagine frumoasă şi expresivă este prăbuşirea lentă a aşa-zişilor pereţi. Este prăbuşirea unei lumi interioare ale cărei contururi se şterg încet, încet din mintea obosită a acestei fiinţe uitate singură cu ea însăşi.
Trei euri diferite e prea mult spus... trei forme diferite de viaţă ale aceleiaşi persoane, trei ipostaze ale sufletului ei. Totul uită omul în viaţă, dar faptul că a iubit cândva pe cineva nu. Despre iubire se "tăifăsuieşte" şi despre moarte, pentru că "cel mai fericit eşti atunci când nu mai eşti." Trei femei înalte, pentru că în fiecare etapă a vieţii ei s-a aflat la cel mai înalt punct de înţelegere la care putea ajunge. Pot fi multe înţelesuri însă. Cred că, prin intervenţie regizorală, ele ar trebui facilitate, pentru că fiecare personaj "joacă şi se joacă" în lumea lui şi se simte nevoia de subliniere a punctelor în care ele se întâlnesc.
Când nu mai poţi trăi, dar ai tot timpul din lume să retrăieşti, singurul lucru care te pune fizic în mişcare sunt drumurile dese la toaletă. În rest te afunzi sistematic în nisipurile mişcătoare ale nefiinţei...