Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Poezia disoluţiei: colecţia Woods of Heaven a designerului Lucian Rusu


iulie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Boxele solicitate la maxim pe Strada Cetăţii din Sibiu se opresc pentru câteva clipe. Coloana sonoră de la Feeric Fashion Days este întreruptă şi momentul de tăcere care anunţă următorul eveniment din festival creează o tensiune plăcută. Run, Boy, Run, hitul lui Woodkid, începe să se audă, dar mulţi dintre iubitorii de modă instalaţi acolo pentru o nouă prezentare nu înţeleg ce se întâmplă: oamenii nu ştiu unde să se uite, de unde trebuie să apară modelele, când încep să defileze? Nu era mai bună scena clasică a prezentărilor de modă decât Turnul Dulgherilor, care obnubilează vizualizarea din toate părţile a întregului ansamblu?

Lumea se linişteşte - totul e în regulă, primul model începe să păşească de-a lungul coridorului îngust al Turnului. Dar liniştea nu durează prea mult, aerul se impregnează mai mult de tensiune odată ce modelul coboară şi se dezvăluie chipurilor mulţimii. O siluetă perfectă într-o rochie verde din brocart îşi afişează cu o inexpresivitate nobilă chipul acoperit de masca inedită - o eşarfă albă. Această formă de acoperire merge dincolo de funcţiile obişnuite ale măştii, ducând învăluirea într-o zonă ambivalentă şi paradoxală, care trimite simultan la figurile agresive şi înspăimântătoare ale poliţiştilor mascaţi sau la chipurile călugăriţelor ce performează un ritual mistic.

 

Sub semnul unei foarte scurte ezitări şi a unui potenţial poetic de ambiguitate a început Woods of Heaven, cea mai recentă colecţie a lui Lucian Rusu, absolvent al Facultăţii de Arte din Sibiu, secţia Design vestimentar. Prezent pentru al treilea an consecutiv la Feeric Fashion Days, tânărul designer propune în Woods of Heaven un dialog al contrariilor care absorb întregul conţinut al fiinţei umane. Cămăşii albe masculine, elementul-nucleu al colecţiei, îi stau alături fuste cu texturi rigide sau fluide, rochii sculpturale în care jocul volumelor aruncă în aer orice posibilitate de a cuprinde ansamblul dintr-o singură privire, pantaloni largi care dinamizează conceptul de feminitate sau bluze gândite geometric şi riguros.
 
Cămăşile albe din bumbac nu inspiră nicidecum simplitatea şi rafinamentul clasic la care ne gândim de obicei când vorbim despre un astfel de veşmânt: Lucian Rusu complică şi problematizează orice sens prestabilit al hainelor; funcţia tradiţională a fiecărui element vestimentar din colecţie este subminată de o semnificaţie obscură care dublează subtil receptarea iniţială. Confortul apolinic al cămăşii albe se anulează prin mici detalii care îi deturnează sensul previzibil. Eşarfa-mască de pe chipul modelului, o aplicaţie de pe cămaşă seducător de stranie în formă circulară, căreia îi sunt ataşaţi fluturi alcătuiţi din radiografii, aceleaşi fragmente de clişeu clinic care în alte câteva cămăşi înlocuiesc întăritura obişnuită a gulerului - toate acestea trimit cămaşa albă nu neapărat spre puritate şi inocenţă, ci mai degrabă către o zonă marcată de ritual funerar şi de cufundare într-o decorporalizare consumată în tăcere sacră.

 

În Pădurile lui Lucian Rusu, contrastele se dizolvă pentru a naşte o viziune unitară asupra fiinţei umane care se dedică modei. Sacrificiul pe care îl operează modelul, adică persoana care îşi expune benevol non-identitatea pentru a exalta identitatea hainei ca obiect de artă, este deplin atunci când învăluirea totală anulează orice ascensiune a propriei glorii şi înfăţişări, ca o adevărată "victimă sacrificială a unui zeu fără chip."[1] Modelul, imitaţie christică a sacrificiului suprem, trăieşte simultan graţia paradisiacă în care lumina divină era singurul veşmânt al primelor fiinţe create, exprimată aici prin cămaşă sau prin fustele lungi ce amintesc de vestimentaţia ascetică, în timp ce accesoriile cu caracter funest, aparent anihilator, precum fragmentele de radiografii, măştile sau fluturii negri consacră gestul de renunţare absolută la sine. Orbirea pe care şi-o asumă este credinţa pură ce defineşte relaţia modelului cu designerul, ştiind că absenţa vederii fizice nu poate decât să amplifice şi să ilumineze frumuseţea actului iniţiatic în care sunt cu toţii implicaţi.
 
Dar drumul modelului, sustras nu numai firescului uman, ci şi oricărei posibilităţi de încadrare fixă într-o schemă masculin-feminin, este drumul oricărui contemporan pus în faţa originilor şi sensurilor sale. Omul crede că aspiră către frumuseţe şi că prin frumuseţe se va salva de iad, aşa că evadează din el prin haine strălucitoare şi orbitoare, care îi accentuează integritatea şi armonia fizică, mereu în competiţie aspră cu propriul corp supus rigorilor. Dar Woods of Heaven propune o viziune provocatoare şi necruţătoare nu numai din punct de vedere estetic, ci şi ontologic: despre ce fel de frumuseţe mai are rost să vorbim astăzi? Prin demersul său, Lucian Rusu chestionează legitimitatea unui discurs fashion care angrenează încă de multe ori corpul feminin în postura vehiculului impecabil al frumuseţii canonizate ce trebuie să satisfacă ochiul masculin şi dorinţa. Pantofii (asiguraţi de Il Passo şi Dana Iuga), fie că sunt negri, galbeni sau verzi, au o structură simplă, din care lipsesc cu desăvârşire tocurile, astfel încât dizolvarea sexualităţii feminine într-un joc al transgresării categoriilor şi aşteptărilor de gen este continuată şi prin încălţăminte.

 

În Woods of Heaven, fiecare dintre cele aproximativ douăzeci de ţinute poartă în sine, într-un mod convingător şi ireproşabil şi din punct de vedere tehnic, tocmai contrariul ideii fundamentale care generează moda: pe lângă construcţie şi punere laolaltă, aşezare coerentă într-o structură capabilă să comunice un mesaj estetic, fiecare haină vorbeşte despre mutilarea care o ameninţă şi care periclitează, deci, implicit, şi corpul ce o poartă. Printr-o astfel de perspectivă care respinge orice cale de mijloc se explică şi una dintre cele mai vizionare prezenţe din colecţie: fusta maro plisată, care în faţă depăşeşte nivelul genunchiului în lungime, pentru ca în spate să fie scurtă, relevă tocmai tensiunea acestor forţe ale corpului paradoxal. Un corp care, tinzând spre perfecţiune, îşi construieşte disoluţia în numele unui ideal mai înalt chiar decât propria fiinţă, pe care şi-o sacrifică având conştiinţa excepţionalei sale chemări.

 

O rochie albă şi fluidă, interpretabilă ca un halat care face parte din decorul vestimentar al spitalului, dar şi ca o cămaşă a pacientului supus terorii, este accesorizată la spate, dar şi pe întinderea măştii, cu câţiva fluturi alcătuiţi din radiografii. Aşadar, când fizicalitatea îşi conştientizează limitele, când îşi simte ameninţările şi bolile potenţiale, corpul expune privirii celuilalt morbul care îl atacă în interior, reordonându-i sensul distructiv printr-o abordare estetizantă a simbolului fragil, dar mereu fascinant, al fluturelui. Lucian Rusu deplasează moda de la scenele glam către un imens spital, în care singura posibilitate de transcendere a morţii acaparatoare este tocmai ritualul vestimentar. Nu există vindecare, şi nu există cămaşă albă impecabilă, fără a asuma până la capăt iadul-pădure, evidenţiat aici prin asimetrii şi dezorganizarea voită a formelor şi structurilor.

 

Dacă elementele vestimentare menţinute mai degrabă în sfera femininului poartă semnele unei naturi dezlănţuite şi iraţionale, trimiţând către un haos primordial surprins în lupta de transformare a amorfului în omogen, creaţiile pentru bărbaţi, departe de a accepta rigoarea unor certitudini, prezintă, totuşi, formule ce tind spre geometrizare şi simplificare. Echilibrul între cele două extremităţi îl marchează mai clar hainele din brocart, cu modele florale, fie că vorbim despre pantaloni, despre rochia care prin pliseurile şi asimetriile sale accentuează o revoltă asumată, sau despre bluzele care însoţesc pantalonii din acelaşi material ori o fustă albastră din voal. Ultima creaţie prezentată a fost o rochie neagră care desăvârşeşte cadrul silvestru prin atmosfera de basm, evocând în acelaşi timp feeriile somptuoase şi reci ale marelui creator de modă Alexander McQueen. Rochia unifică moartea, sugerată cromatic, cu viaţa propulsată prin intemerdiul sângelui ispăşitor şi pe care o articulează cu graţie regală capa, alcătuită dintr-un material ce aminteşte de kiltul tradiţional.
 
Lejere sau constrângând corpul, tinzând către jocuri baroce sau către interferenţe minimaliste, evocând fie sacralitatea misterului, fie enunţarea răspicată a unei trăiri plenare, toate ţinutele din Woods of Heaven au în comun un anumit grad de aplecare către subversiv, refuzând orice clasificare stabilă în cadrul unor concepte precum eleganţa, feminitatea sau chiar moda în sine. Woods of Heaven îmbină, ca şi în colecţiile anterioare ale creatorului, reminiscenţele unui suflu romantic cu asimilarea trecută prin propriul filtru estetic a celor mai avangardiste tendinţe care circulă astăzi. Lucian Rusu pare să facă din orice colecţie a sa o călătorie către spaţiile cele mai periculoase şi riscante ale existenţei, pentru ca în acelaşi ansamblu vestimentar să ne ofere şi indiciile acelor surse de adăpost şi reconstrucţie a sinelui care îl mobilizează în procesul creativ. Cât ne vorbeşte învăluirea cu accente medievale şi cât bustul parţial întrezărit al modelului care ne prezintă o bluză neagră cu o construcţie matematică? Ce vede modelul care nu vede? E suficient să preiei haina în propria piele pentru a avea acces la taina care le ridică pe modele deasupra condiţiei fireşti?

 

Cert este faptul că preluarea matură şi critică a influenţelor din atâtea stiluri şi curente (şi nu numai din zona fashion), lăsând totuşi ca universul vestimentar să fie dominat, în cele din urmă de propria concepţie, îi asigură artistului sibian posibilităţi inepuizabile de creaţie şi inovaţie.
 
După aproximativ 25 de minute, prezentarea colecţiei Woods of Heaven se încheie. Haosul instalat de designer în vederea experienţei cathartice e reintegrat în ordinea obişnuită a lucrurilor. Modelele sunt reale, ne convingem, ele văd, noi le vedem. Vălurile de pe feţele lor cad. Fluturii melancolici dispar. Acesta este destinul strălucitor, dar sfâşietor, al prezentării de modă, acelaşi ca al piesei de teatru şi al reprezentaţiei coregrafice: după luni întregi de muncă, totul se consumă într-o evanescenţă mult prea rapidă. Dar nu acesta este, cu adevărat, sfârşitul. Pentru că efectele reflexive ale trăirii modei abia încep. Între timp, piesele din Woods of Heaven îşi vor continua traseul mereu incert, suspendat între bucuria indicibilă a creaţiei şi angoasa disoluţiei.
 

1 Giorgio Agamben. What Is the Contemporary în Nudities. Stanford University Press, 2011, p. 16.




0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Colecţia Woods of Heaven de Lucian Rusu la Feeric Fashion Days, 2012!, Comunicat de presă
 Au mai rămas câteva zile până la Feeric Fashion Days, 2012!, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer