Dintele călător - Dragonul de aur la Ideo Ideis, 2012

Deşi considerată de majoritatea spectatorilor o piesă hilară, sala dezlănţuindu-se în râsete spumoase, Dragonul de aur trece dincolo de orice amuzament, iar priza pe care a avut-o la public nu-i garantează nicidecum statutul de piesă comercială, dimpotrivă. Personal, am fost cuprinsă de o senzaţie nemaipomenit de plăcută de greaţă. Da, am spus bine, greaţă plăcută, căci am realizat c-am descoperit America, ideile cunoscute referitoare la caracterul caduc al omului, dar şi la ciclicitatea aproape brutală a universului, fiind expuse cu atâta elocvenţă, încât parcă ar fi fost înfăţişate publicului pentru prima oară. Sentimentul pe care îl ai în faţa genunilor neîndurătoare bântuie spectatorul în timpul vizionării, deoarece pe lângă elementele comice stăruie o atmosfera lugubră.

Prima scenă prezintă 5 vietnamezi ce lucrează în tenebrele bucătăriei unui restaurant cu specific asiatic. Viaţa lor este de o monotonie neîndurătoare, însă un eveniment declanşator, o banală durere de dinţi a unuia dintre ei - Micuţul -, dezvăluie secretele inimaginabile ale unei lumi aproape necunoscute, lumea sinelui ce depăşeşte superficialitatea exteriorului. Ritualul din primele scene se repetă înfiorător, simbol al mişcării concentrice care stă la baza societăţii moderne ce netezeşte şi eventual ucide individul.

Ideea dezrădăcinaţilor este una recurentă, vietnamezii rătăciţi departe de casă, într-o lume ostilă, făr' de căpătâi, au devenit nişte maşini, anihilaţi de oraşul netezitor de vieţi, oraş ce pustieşte şi şterge orice individualitate.

Durerea de dinţi îl face diferit pe Micuţ, de aceea cu toţii încearcă să îl vindece, pentru a-l readuce la starea de hibernare, dorindu-şi în acelaşi timp moartea lui pentru că are cutezanţa de a fi diferit. El sfârşeşte aruncat în apă, un fel de Lethe ce îl curăţă de viaţa trăită fără rost şi îl readuce în poziţia iniţială, în calitate de fetus. Un fel de paradis pierdut din cauza fascinaţiei lumii occidentale. Omul, ce fusese transformat în obiect, îşi recapătă libertatea printr-un nou botez.

Ideea regenerării, a mişcării perpetue este sugerată şi de faptul că actorii nu au un singur personaj predestinat, ei se transformă, îşi schimbă cu rapiditate si iscusinţă feţele, de la un vietnamez la un beţiv părăsit de soţie, la o furnică, la un greiere..., fiecare având de interpretat cel puţin 3 personaje, prilej pentru a îmbina diferite tehnici de joc şi a pune in discuţie reciclabilitatea omului în societatea actuală. Interesant este şi faptul că didascaliile sunt spuse cu voce tare de către aceiaşi actori, caracteristică a modernismului.

Poate că toate acestea le-am văzut printr-un delir dulce, oniric. Piesa mi-a făcut mult rău, chiar la nivel fizic, dar mi-a plăcut. Totuşi există posibilitatea ca vederea să mă fi înşelat. Sunt mioapă.