Prima oară am văzut-o pe Lorette lucrând cu tinerii actori participanţi la Ideo Ideis 2012. Degajată şi relaxată, încerca să le transmită tinerilor ei elevi câte ceva din semnificaţia dansului contemporan, un dans lipsit de simetrie (spune despre simetrie că nu-i place deloc şi că n-o consideră naturală). Exerciţiul propus de ea avea ceva din fiecare artă, se asemăna cu explicaţiile unui mentor pictor sau cu indicaţiile regizorale ale unui făuritor de film european, rupt de şabloane. Părea aproape imposibil de executat (în mintea unei profane ca mine), însă pentru tinerii participanţi la atelierul de coregrafie, explicaţiile erau foarte clare.
Am văzut-o în mijlocul copiilor (care au între 11 şi 18 ani), cu o răbdare infinită. "Cum e să lucrezi cu copiii?", e primul lucru pe care-l întreb. "Îmi place! Sunt minunaţi, îmi dau o energie fantastică. Sunt cuminţi şi ascultători, lucrează şi se străduiesc să facă tot ce le spun. Entuziasmul lor e molipsitor."
Oare, pentru ei, nu e prea greu de înţeles arta dansului contemporan? Nu e prea complex un exerciţiu în care li se cere să danseze cu un obiect imaginar? "Au înţeles foarte bine", spune Lorette. "Sursa lor de energie era un obiect imaginar care intra în contact cu pielea, cu zonele lor tactile. Era un obiect care trebuia să înceapă să existe, să prindă viaţă pe suprafaţa corpului lor. Mişcările lor împreună cu obiectul imaginar determină schimbul de ritm şi stare pe care trebuie să-l găsim în dans."
"Pot să înţeleagă orice le explic. Pentru un prim nivel de cunoaştere, reacţionează foarte bine, realizează că sunt mai mult decât nişte copii obişnuiţi. Ei lucrează pe forţe, pe niveluri de cunoaştere. Vin de la atelierul de actorie cu nişte cunoştinţe, la cel de coregrafie le aprofundează, apoi merg la cel de dramaturgie şi mai pun o cărămidă. Clădesc cunoştinţă cu cunoştinţă şi atelierele noastre, ale trainerilor, se completează, deşi noi nu vorbim între noi, nu ştim ce predă fiecare trainer la atelierul zilnic. Avem o direcţie generală, pe care o respectăm cu sfinţenie, nu ne explicăm cursurile unul altuia, însă fiecare trainer construieşte timp de 4 zile (cât durează atelierele Ideo Ideis). Asta e o primă fază în cunoaşterea meseriei de actor, lucru care se face în primul an la facultatea de actorie."
În timp ce vorbeşte, Lorette se animează şi îşi aminteşte de fiecare copil, de felul în care a contribuit la reuşita atelierului. "Noi ne jucăm jocuri care trasează limbajul corpului, care setează un ritm interior. E un pachet de exerciţii benefice actorilor, fie ei cu experienţă sau nu. Să lucrezi cu adolescenţi cărora le place teatrul e tare frumos, pentru că lor le place să intre în starea de joacă, nu să joace, nu conştientizează ce înseamnă cu adevărat să joci un rol. Noi nu facem neapărat exerciţii la aceste ateliere, mie îmi place să le spun propuneri care se construiesc. Eu propun o temă şi fiecare trebuie să vină cu o completare, să spună ceea ce gândeşte în momentul în care eu fac propunerea. Am văzut nişte copii foarte talentaţi, cu un nivel al imaginaţiei pe care nu l-am crezut posibil la o vârstă atât de fragedă."
Văzând-o atât de entuziastă, am întrebat-o de cât timp vine trainer la festival. Râde şi răspunde repede şi vesel: "E primul an! Vin şi la sesiunea de iarnă, dacă se face, atât de mult îmi place." Îmi povesteşte de Alexandru Ion, co-director al festivalului Ideo Ideis şi de Vladimir Helmis, trainer al atelierului de actorie. "Mi-au fost studenţi, mă vedeam cu ei zilnic pe holurile facultăţii. Ştiu cât sunt de pasionaţi de ceea ce fac, ştiu cât suflet pun în festivalul ăsta. Acum, după ce am văzut ce e aici, îi înţeleg şi simt şi eu aceeaşi pasiune pentru modelarea tinerilor viitori actori."
Se relaxează tot mai tare, la fel şi eu. Mă simt fermecată de această femeie atât de creativă, de vocea ei calma şi prietenoasă, de felul deschis cu care-mi povesteşte câte-n lună şi în stele. Ştiu că îşi doreşte să regizeze teatru-dans, că asta e marea ei iubire. Mai ştiu şi că în România teatrul-dans e eronat privit ca o formă de artă elitistă şi sunt curioasă să ştiu cum e pentru ea să facă teatru-dans. Răspunsul rapid e exact acel răspuns la care nu mă aştept nici măcar pentru o secundă: "Foarte frumos! Şi să îţi spun şi de ce.", iar eu o îndemn din ochi să mă lămurească. "E frumos pentru că e făcut din tine, e exact ceea ce eşti tu, pe interior; e ceea ce ai acumulat, o suma a experienţelor trăite şi netrăite, un amalgam de trecut şi dorinţe care n-ar putea să fie altfel exprimate decât prin dans. Este, dacă vrei, o formă de libertate interioară. Nu trebuie să fii excentric sau foarte original, trebuie doar să fii tu." Devine brusc serioasă şi afirmă cu încredere: "Ca să fim sinceri până la capăt, adevăratul teatru-dans, cel curat, pur, este doar cel al Pinei Bausch. Chiar şi acum învăţăm de la ea şi vom învăţa încă ani mulţi de azi înainte, pentru că ea trăieşte prin dansurile pe care le-a creat, în minţile celor cu care a lucrat şi în inimile celor ce i-au văzut spectacolele şi care şi-au dorit să-i calce pe urme."
Lorette Enache gustă puţin din limonada adusă cu drag de Alexandra, fata de la terasa la care stăm şi depănăm amintiri, spunem dorinţe cu voce tare, privim cu furiş spre viitor. "Ştii", spune gânditoare, "mă fascinează sunetul live din spectacolele de dans. Eu nu vreau să mai lucrez decât aşa, cu muzică live. Improvizaţiile muzicale testează creativitatea dansatorilor, iar lucrul ăsta mă face să-mi gândesc şi mai bine spectacolele şi ceea ce vreau să transmit. Acum lucrez la un spectacol nou, cu Alexandru Matei care scrie muzica şi o cântă la percuţie. Doamne, sună incredibil de bine, iar improvizaţiile la percuţie îmi dau fiori de fiecare dată."
Vreau să ştiu mai multe despre ea, despre viaţa de coregraf independent, despre visurile ei pe care pare că le ţine ascunse, de teamă să nu râdă cineva de ele. Mi-aş dori ca fiecare om pe care îl întâlnesc să fie aşa: modest, cu simţul ridicolului, pasionat de muncă şi iubitor de oameni. Lorette e omul care ia lucrurile aşa cum vin şi se bucură de fiecare lucru bun care i se întâmplă. Nu ştie să se plângă, dar nici să se laude. Speră doar că aprecierea celorlalţi va veni atunci când vor vedea că e profesionistă, creativă şi că din mintea ei se nasc lucruri bune, frumoase, capabile să cureţe suflete de cele rele.
"E greu să fii coregraf independent pentru că trebuie să ştii să te lauzi, ori eu nu ştiu să fac asta. Nu ştiu să spun nici ce-am făcut, nici ce vreau să fac. Spectacolul nou la care lucrez se mişcă greu, sponsorii sunt puţini, cheltuielile sunt mari şi totul costă, nimic nu e pe gratis. Dansatorii sunt actori, de fapt, îmi place mai mult să lucrez cu actori, iar acest spectacol e făcut doar cu bărbaţi. Am ordonat împreună coloana sonoră la care lucrează Alexandru Matei, iar Florina Dumitrache, recent premiată la Anonimul, s-a ocupat de editarea imaginii video. Da, va fi primul meu spectacol care va avea şi video în el."
"Am fost la Festivalul de la Bilbao cu Aşchii şi Tarara, un spectacol format din două bucăţi. Prima, Aşchii, are coloana sonoră compusă de Călin Grigoriu, iar Tarara e pe muzica interpretată de Maria Răducanu. Am fost selecţionată şi pentru o a doua prezenţă la acest festival, dar n-am primit finanţare. Eu nu sunt un nume, nu pot primi bani atât de uşor pentru o deplasare atât de costisitoare.", spune cu un uşor regret. Îşi revine repede, pentru că o întreb de colaborările cu teatrele din ţară. "Am lucrat cu teatrul Bulandra, acolo e locul meu de suflet, acolo mă cunoaşte toată lumea, pot să fiu eu, pot sa creez alături de oameni pe care îi respect foarte mult. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez şi la teatrul din Craiova şi la cel din Brăila. E uşor să faci asta când întâlneşti oameni deschişi la minte, care pot să priceapă inovaţia."
Viitorul nu suna în niciun fel pentru Lorette Enache. E muncă şi iar muncă, nu-şi face planuri, e conştientă că greul abia acum începe. "Nu te poţi îmbogăţi din asta. Sau poate că poţi, dar eu nu ştiu să fac compromisurile necesare. Nu mă promovez pentru că nu ştiu cum se face, nu pot să merg eu să mă laud la alţii şi nici nu ştiu să mă vând, pentru că eu fac coregrafie. Dau acolo, în exerciţiile de dans, tot ce am eu mai bun în mine şi nu ştiu dacă asta înseamnă tot ce e mai bun pentru alţii. Poate că eu mă văd minunată şi alţii nu pricep nimic din ce fac eu." Mă opresc din scris şi mă uit atent la chipul unei femei pe care se vede şi se simte o determinare atât de mare încât mi-aş dori să o văd măcar o dată pe chipul mai multor oameni. "Nu renunţ să fac ceea ce-mi doresc şi o să reuşesc să scot şi spectacolul ăsta. Dacă renunţ, aş renunţa la mine şi la ceea ce contează cel mai mult. Dacă renunţ, înseamnă că nu îmi pasă şi nu e important pentru mine, ori asta e exclus."
Mă ridic de la masă cu un mare regret că timpul s-a scurs uimitor de repede. Îi mulţumesc acestei doamne că şi-a făcut timp să stăm de vorba şi surâsul din colţul ochilor ei îmi spune că ne vom mai întâlni, cu siguranţă. Asemenea oameni trebuie păstraţi în şi lângă suflet, pe viaţă.
(foto: Vlad Bîrdu)