august 2012
Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2012
Cezara Munteanu are 17 ani şi trece în clasa a XII-a la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu" din Botoşani. Wendla Bergmann are 14 ani şi e un personaj creat de Frank Wedekind, în piesa de teatru Deşteptarea primăverii. Cum ajung cele două să fie una şi aceeaşi persoană, asta o ştie numai teatrul şi ale sale minuni... Am stat de vorbă cu Cezara după ce tocmai se despărţise de Wendla. Altfel spus, după ce tocmai jucase în spectacolul Deşteptarea primăverii prezentat de trupa botoşăneană Atelierul de Teatru în cadrul Festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis, aflat la ediţia a VII-a, la Alexandria.


Sabina Balan: Care e primul lucru care ţi-a trecut prin minte când s-a terminat spectacolul?
Cezara Munteanu: Primul impuls a fost să mă duc şi să îmi îmbrăţişez partenerii de scenă şi să le mulţumesc pentru ceea ce au făcut.

Spectacolul celor de la Atelierul de Teatru (trupa din care face parte Cezara) e o dramă a adolescenţilor, care are toate elementele necesare pentru a-l zbuciuma pe spectator: dileme legate de sexualitate, avort, sinucidere, bariera dintre adulţi şi copii, superioritatea manifestată de adulţi şi "enervanta îndoială faţă de toate" a copiilor. Aceste ingrediente în sine nu l-ar tulbura într-atât pe spectator dacă nu ar fi redate pe scenă cu forţă şi sensibilitate de către tinerii actori.

S.B.: Cum s-a lipit Wendla (rolul) de tine şi cum s-a dezlipit?
C.M.: Nu cred că Wendla s-a lipit de mine, ea făcea parte din mine şi prin acest rol am avut ocazia să o descopăr, deci, practic, noi nu ne despărţim niciodată, doar că încerc să o ţin potolită pe Wendla când nu "suntem" la repetiţii sau pe scenă.


S.B.: Având în vedere subiectul piesei de teatru (ancorat în societatea secolului al XIX-a), crezi că subiectul rămâne valabil şi astăzi? Dacă nu, care sunt diferenţele?
C.M.: Subiectul în esenţa este comun generaţiilor care au fost şi celor care sunt, deoarece suntem toţi oameni şi trecem prin etapele fireşti ale vieţii. E acel hormon care zvâcneşte în fiecare adolescent şi care ne face să vrem să aflăm mai mult (ceea ce este firesc pentru vârsta noastră, dar părinţii întotdeauna se vor împotrivi sau, mai bine zis, vor refuza să accepte faptul că adolescenţii nu mai sunt nişte copii şi că au nevoie să ştie ce se întâmplă cu ei şi cu mintea şi corpul lor). Cred că este un subiect de actualitate şi că, fie ce va fi, părinţii sunt părinţi, iar copiii sunt într-o permanenţă căutare. Cu toate că a trecut atât de mult timp de când piesa a fost scrisă, vedem chiar în faţa noastră cum adolescenţii sunt trataţi cu superioritate de profesori, mai ales, iar părinţii trăiesc cu impresia că ştiu ce e mai bine pentru copiii lor, dar nu îi întreabă dacă şi ei au aceeaşi părere sau care este dorinţa lor. Nu li se oferă libertatea de a se dezvolta ca individ.

S.B.: Deci, crezi în puterea teatrului de a fi o punte de legătură între perioade de timp diferite (perioadă în care textul a fost scris şi cea în care acesta este jucat)?
C.M.: Da, categoric, cel mai la îndemână exemplu este William Shakespeare.

S.B.: Cum crezi că funcţionează, atunci, această metaforă, a primăverii care se "deşteaptă"? E valabilă în totalitate?
C.M.: Primăvara, natura se "deşteaptă", adică totul se dezmorţeşte şi îşi reia viaţa care pe parcursul iernii a fost într-o mică pauză. Această "primăvara" se "deşteaptă" şi în copii, în momentul tranziţiei lor spre maturitate. Simţurile, care până la 14-15 ani au fost amorţite, încep să fiarbă în momentul trezirii hormonilor şi începe acea luptă pentru cunoaştere. Nu ştiam acest lucru până să citesc această piesă, şi anul acesta chiar am făcut un experiment, să văd dacă e vreo diferenţă între mine iarna şi primăvara şi nu mi-a venit să cred că, primăvara, corpul şi minte mea se simt într-adevăr altfel, mai pline de viaţă.


Cezara e o adolescentă cochetă, are ceva din constituţia fetelor de altădată, cele care făceau balet şi echitaţie şi luau lecţii de latină şi istorie de la profesori celebri. Are un aer de nobleţe, mai rar întâlnit. Singurele lecţii pe care le ia acum sunt cele de teatru (îi place şi dansul şi i-ar fi plăcut şi pianul), dar nu dă impresia de "falsă boemie", nu se dă în spectacol. E, mai degrabă, tăcută şi are o privire care topeşte şi pe cei mai intransigenţi vânători de căprioare.

S.B.: Cum ai ajuns să te ocupi cu aşa ceva - teatru la vârsta adolescenţei?
C.M.: Totul a început în clasa a IX-a, când m-am mutat la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu", unde am auzit de această trupă de teatru, "Atelierul de Teatru". De fapt, auzisem dinainte de ea şi mi-am zis: "Eu vreau să fiu acolo!", acesta a fost chiar un criteriu după care mi-am ales liceul, pentru asta am renunţat să devin pianistă, cu toate că nu ştiam aproape nimic despre teatru. M-am dus la "regruparea" Atelierului de Teatru, iar din clipa în care am ajuns acolo şi i-am cunoscut pe toţi, m-am îndrăgostit de coordonatoarea noastră, Lenuş (Moraru). La început am mers la trupă pentru tot ce se întâmpla acolo, dar mai ales pentru ea, o persoană extraordinară de la care am învăţat nenumărate lucruri şi sunt sigură că voi mai învăţa. După ce am intrat în trupă, m-a luat valul şi nici nu mi-am dat seama când am intrat în această lume, dar mi-am dat seama că nu mai pot ieşi din ea. Cred şi sper că am prins rădăcini aici.

S.B.: Cum te-a ajutat asta să "deştepţi" primăvara din tine?
C.M.: Teatrul la adolescenţă m-a făcut să "deştept" acea parte din mine care să fie atentă la oamenii din jurul ei, să-i studieze şi să mă facă să trăiesc viaţa la intensitate maximă.


S.B.: Crezi că teatrul poate fi "folosit" ca mijloc de educaţie, de implementare a unor norme / principii, de modelare a personalităţii (nu numai pentru actori, dar şi pentru spectatori)?
C.M.: Categoric, cred că teatrul este o modalitate de învăţare, mai ales la vârsta adolescenţei, că prin teatru se poate educa. Cred că ar fi minunat dacă din ce în ce mai mulţi copii ar face cunoştinţă cu această lume, pentru că prin teatru învăţăm să scăpăm de timiditate, teme, frici, teatrul ne dă siguranţa şi capacitatea de a privi lumea din jur cu mai multă atenţie. A, şi teatrul ne face să ne bucurăm de viaţă. Teatrul este benefic pentru toată lumea şi experienţa lui ajută în orice meserie. Iar în adolescenţă este momentul în care se educă viitorii oameni, atât ca actori, cât şi spectatori, pentru că teatrul fără spectatori nu se poate face.

S.B.: Vrei să dai la Facultatea de Teatru? Îţi mai aminteşti momentul în care te-ai hotărât?
C.M.: Da, mi-aş dori foarte mult să dau la Facultatea de Teatru şi sper din toată inima ca părinţii mei să mă susţină în această alegere şi, pe această cale, le mulţumesc pentru suportul de până acum, şi mă simt foarte mândră că mă alintă "artista familiei". Nu-mi amintesc când am luat această decizie, cred că ea a intrat în sufletul meu în momentul în care am intrat în Atelierul de teatru, dar am fost impulsionată de tot ce s-a întâmplat pe parcurs şi mi-am dat seama că fără teatru nu pot trăi, e prea ancorat în mine şi pot spune că îl iubesc. De mică am fost fascinată de această lume şi mereu mi-am dorit să "trăiesc mai multe vieţi", să am toate meseriile din lume, iar prin teatru mi-am dat seama că acest lucru e posibil.


S.B.: Având în vedere finalul tragic al spectacolului Deşteptarea primăverii, tu crezi că viaţa merită trăită?
C.M.: Da, orice s-ar întâmpla, oricâte probleme ai înfrunta, tinereţea e prea frumoasă ca să nu fie trăită din plin!

... şi am simţit cum primăvara s-a deşteptat în ea.

(foto: Adi Bulboacă)

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus