E în trupă de 4 ani, din clasa a XI-a, însă primul contact cu Atelierul l-a avut pe când era în clasa a VIII-a. "Aveam un văr în trupă, care mi-a spus că e nevoie de un înlocuitor pentru un rol al unui spectacol care urma să se joace la Bucureşti. Tot grupul ăla de oameni m-a făcut să vreau să merg la liceul Mihai Eminescu, deşi eu aş fi vrut să aleg alt liceu, dar era absolut necesar să fiu în trupa asta de teatru. Am pus întotdeauna în prim plan gândul că trebuie să fac tot ce pot ca să merg la facultatea de actorie. Am ştiut de la şase ani că vreau să fiu actor (unchiul meu e şi el actor şi mergeam la spectacolele lui). Îmi amintesc că atunci, la şase ani, înainte să merg la spectacole, voiam să mă fac ba aviator, ba doctor, ba pompier, dar după ce am văzut prima piesă de teatru mi-am dat seama că, dacă sunt actor, pot să fiu orice şi oricine vreau eu."
În şcoala generală, la orice moment artistic se făcea cu clasa, Alexandru era în prim-plan, toţi profesorii ştiau care era pasiunea lui. Toată viaţa lui conştientă n-a făcut altceva decât să se pregătească pentru cariera asta, din tot sufletul. Nici nu se gândeşte ce ar fi dacă n-ar intra la actorie. "Nu îmi pun problema ce s-ar întâmpla dacă n-aş intra anul ăsta la actorie, nici nu-mi pun problema să renunţ la visul meu. Demult, înainte să intru în trupa de actorie, mergeam împreună cu doi prieteni în backstage, după premierele spectacolelor, luăm prăjituri şi sucuri de la protocol şi mergeam pe scenă doar noi trei şi începeam să jucăm şi să ne jucăm. Ştiam de unde se aprind luminile, iar Lenuş venea de fiecare dată şi ne privea de undeva de lângă reflectoare. Ea a fost cea care m-a ghidat, ei îi datorez libertatea pe care am simţit-o în teatru de la început, ea mi-a dat încredere în mine şi în ceea ce pot să fac. Are nişte idei de mă minunez în fiecare minut, e extraordinară."
În 2012 a fost cu Momo la Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu (FITS), o mare şansă pentru nişte actori atât de tineri să performeze pe scena unui festival internaţional de teatru, al treilea din Europa, ca mărime. Nici nu ştiau foarte bine ce înseamnă "internaţional", au fost mai mult decât uimiţi să afle că asta însemna prezenţa a mai bine de 60 de ţări. Presiunea a fost foarte mare, însă s-au descurcat admirabil, au fost buni, aplaudaţi, urmăriţi până la capăt, atât de publicul plătitor de bilet, cât şi de Silviu Purcărete.
"Nu ne aşteptam să găsim o scenă atât de mică (au jucat pe scena mică a teatrului Gong din Sibiu - n.r.), dar n-am simţit că asta ar fi o problemă, ne-am adaptat în două minute. Pe scenă m-am simţit minunat, a fost a doua oară în viaţă când am simţit că, atunci când spectacolul se va termina, voi intra din nou în acea rutină pe care n-o mai voiam. Îl văzusem pe Silviu Purcărete cu un minut înainte de a intra în scenă şi tot minutul acela am avut nişte emoţii groaznice, dar totul a trecut când am început să joc. Pentru noi a contat foarte mult că a rămas până la sfârşit şi nu a plecat în timpul reprezentaţiei."
Vorbeşte cu mare respect şi admiraţie despre Lenuş. De fapt, numele acestei doamne e pe buzele tuturor, atunci când pomenesc lucruri despre Atelierul de Teatru. "După fiecare spectacol pe care îl jucăm, ne întâlnim şi vorbim despre ce a fost bine şi rău. Lenuş îşi dă seama de micile greşeli şi le corectăm împreună. Atunci când am fost la FITS, miza a fost să arătăm că suntem de acolo, că ne încadrăm perfect în spiritul festivalului; să nu fim percepuţi ca nişte elevi care au venit să joace un spectacol oarecare, după care să plece de unde au venit."
Conştient sau nu, cert e că Atelierul de Teatru face educaţie alternativă, atât prin atitudinea pe care membrii o au în interiorul echipei, cât şi prin alegerea spectacolelor prezentate pe scenele festivalurilor de teatru tânăr: Momo vorbeşte despre regăsirea timpului pe care îl pierdem cu lucruri care ne răpesc din sensibilitate şi copilărie, iar Deşteptarea primăverii are un subiect extrem de delicat: lipsa comunicării între părinţi şi copii, care duce deseori la un final tragică.
"Nu ne gândim foarte tare ce să arătăm publicului, ci alegem textele despre care simţim că ni se potrivesc. Niciodată nu ni s-a impus să jucăm ceva, întotdeauna noi am fost cei care am ales şi am dezbătut argumentat de ce vrem să abordăm un anumit text şi cred că ăsta e secretul nostru, motivul pentru care suntem atât de uniţi. Iar bucuria e şi mai mare când vezi ce spectacol iese, când ştii ca l-ai gândit, împreună cu ceilalţi, de la început la sfârşit."
Oare ei, cei din trupa Atelierul de Teatru, sunt ciudaţii sau vedetele liceului? "Eh, unii nu înţeleg ce se întâmplă acolo, râd şi fac mişto, dar cred că asta e normal, nu poţi să ai pretenţia să înţeleagă toată lumea. Însă sunt din ce în ce mai mulţi cei care vor să facă parte din trupă. Unii vin, stau câteva luni şi apoi renunţă, alţii rămân până termină liceul. Lenuş nu dă pe nimeni afară, nu descurajează pe nimeni. La noi oricine e binevenit."
Reprezentaţia de la Ideo Ideis 2012 a fost ultima pentru el, în calitate de membru al trupei. Au fost ultimele aplauze în echipă, de acum merge mai departe pe cont propriu. Îi simt regretul, dar mai simt şi o oarecare nerăbdare pentru ceea ce va veni: în sfârşit, a venit timpul să-şi vadă visul cu ochii, adică să se pregătească pentru a deveni actor. "Nu mă gândesc la plecatul din trupă ca la o părăsire. Atelierul de Teatru a fost, pentru mine, un antrenament cu instruire, i-am avut alături pe Lenuş, pe Gelu şi colegii. Ca să devii actor, e nevoie să ai ceva în spate, un soi de pregătire, aşa cum spunea şi Marcel Iureş. Când l-am auzit că spune că un bărbat nu trebuie să se facă actor până la 25 de ani, m-am speriat, însă mi-am dat seama că el se referea la acei oameni care nu au experienţe de niciun fel, or generaţia noastră (a celor care facem parte dintr-o trupă de teatru de liceeni) e altceva, face lucrurile mai uşor şi teatrul e mai pe înţelesul nostru. Cred că am priceput destule lucruri ca membru al trupei. Am primit acea experienţă pe care trebuie s-o ai atunci când alegi să dai examen la facultatea de actorie."
"M-am gândit. Ştii ce e Atelierul de Teatru? E un copac. Unul mare, cu trunchi, ramuri şi frunze. Eu sunt o frunză în acest copac şi pentru mine a venit toamna, trebuie să mă desprind de el. Nu înseamnă că nu-i mai aparţin, însă."
Aşa am încheiat discuţia cu Alex, mi s-a părut că nu mai e nimic de spus acum, în acest punct al vieţii lui. Sigur, el mai are foarte multe de spus şi de făcut de acum înainte, dar într-o altă etapă. Mă simt privilegiată că am cunoscut încă un tânăr cu mare potenţial şi sper din tot sufletul să nu-şi piardă niciodată acea lumină din ochi, acea veselie şi încredere în el.
(După acest interviu, la festivitatea de premiere Ideo Ideis 2012, Alexandru Voicu a primit premiul pentru cel mai bun actor într-un rol secundar. Felicitări, Alex, din toată inima!)