Înarmaţi cu aparate de fotografiat au plecat în "explorarea" oraşului natal - Alexandria. Plimbarea lor a însemnat marcarea unui traseu temporal pe care l-au parcurs din primele clipe ale vieţii şi până în prezent. Fotografierea unui loc era însoţită de povestea legată de acel spaţiu, poveste pe care fiecare o împărtăşea colegilor exploratori. Deşi era normal ca poveştile lor să se intersecteze, acest fapt a fost dintre cele mai interesante. Vizitând locurile unde se jucau de-a v-aţi ascunselea, unde băteau mingea sau făceau şurubul pe bara de bătut covoare, şi-au reîntâlnit vechii prieteni care întâmplător... sau nu, se aflau chiar în acel moment acolo. Astfel, au fost "pescuite" încă cinci persoane - Ilinca Bădulescu, Daria Deaconu, Ela Dorcu, Valentina Murga şi Anda Vasilescu - care a doua zi s-au alăturat expediţiei, în căutarea unor amintiri valoroase care se pierduseră inexplicabil şi fără urmă (cum este cazul Disperatei - numele unei căţeluşe care îl iubea "la disperare" pe Şerban), sau care erau îngropate sub un şantier în lucru (parcul unde se dădeau în leagăne). Tot parc urma să fie, dar oare va mai fi la fel? Cel mai probabil nu, pentru că alţi copii îl vor "stăpâni", bucurându-se de "veşnicia provizorie" (parafraza titlului unei piese aflate în competiţia din 2012) pe care încercau acum aceşti nouă copii să o surprindă în pozele şi desenele lor.
Astfel, după patru zile, hărţile subiective despre Alexandria erau gata. Fiecare participant şi-a desenat conturul corpului pe o planşă. Pe acest contur au fost adăugate, pornind de la picioare spre cap, propriile experienţe şi întâmplări importante, asemenea unor borne kilometrice. Spre exemplu, primul lucru pe care l-a menţionat unul dintre ei a fost: "mi-am întâlnit părinţii". Interesant este că acest punct 0, punctul de plecare era pentru fiecare dintre ei altul. Prin intermediul acestei hărţi puteai să-ţi faci o idee despre Alexandria, dar cel mai bine îi descopereai pe ei ca individualităţi. Diferenţe majore erau între hărţile băieţilor (simple şi abstracte) şi cele ale fetelor (complicate şi concrete).
Cei nouă elevi au fost şi ghizi pentru participanţii la atelierul de dramaturgie care mergând în locurile fotografiate au notat tot ce au văzut, au auzit şi au simţit pentru a completa imaginile vizuale şi a reconstitui cât mai bine atmosfera.
Expoziţia a avut loc la parterul Casei de Cultură. O încăpere care, în mod obişnuit, găzduieşte Clubul pensionarilor, a avut pentru trei zile pereţii peticiţi cu însemnele copilăriei şi ale imaginaţiei. La etajul 1 avea loc atelierul de coregrafie, şi întruna din zile, glasul fiecărui elev care îşi citea cu voce tare notiţele trebuia să acopere muzica lui Yann Tiersen. Ceea ce la început era deranjant, a devenit mai apoi o dovadă a faptului că în teatru este vorba de o convieţuire a artelor - nici una nu trebuie să o acopere pe cealaltă, dar asta nu înseamnă nicidecum că vreuna dintre ele trebuie exclusă.
Cele cinci zile de atelier cred că ne-au învăţat pe toţi cei care am participat sau am observat că oricine şi orice are o poveste, că imaginile pot să vorbească şi cuvintele pot să înfăţişeze, că suntem unici pentru că vorbim despre acelaşi lucru, dar într-un mod total diferit şi că întâlnirile dintre oameni sunt de neuitat pentru că ei te însoţesc pe anumite porţiuni din acest drum pe care îl cunoşti doar pe măsură ce îl parcurgi: ştii de unde ai plecat, dar nu ştii unde vei ajunge, aşa că tu eşti cel care are datoria să aşeze bornele kilometrice pe drumul vieţii tale.
(foto: Adrian Bulboacă)