Trei spectacole din competiţia Ideo Ideis, 2012

Sssst! - adaptare după Îmblânzirea scorpiei de William Shakespeare, este piesa jucată de trupa Drama Club din Botoşani, premiată pentru cel mai bun spectacol, pentru cea mai bună regie semnată de Mirela Nistor şi Alexandru Mihai Sîrbu şi pentru cea mai bună scenografie concepută de Mirela Nistor. În primul rând este de apreciat modul în care a fost adaptată piesa pentru a se încadra într-o oră (durata maximă impusă pentru spectacolele prezentate în acest festival - n.r.) şi mesajul ce i s-a conferit fără ca acesta să se desprindă din finalul piesei originale. Un spectacol în care s-a pus accentul pe lucrul în echipă. Prezenţa unui fel de cor a ajutat în legarea momentelor şi la schimbarea decorului, practic şi ingenios, alcătuit din câteva cuburi mari. Prin desenele de pe fiecare faţă a lor se compunea imaginea unei fântâni, care sugera o piaţetă, sau un cal ce-i purta în spinare pe Catarina şi Petruchio. Interpreţii celor două personaje au fost premiaţi pentru cel mai bun actor (Andrei Redinciuc), respectiv cea mai bună actriţă (Alexandra Zorilă), pentru că s-a remarcat energia, implicarea şi sinceritatea jocului lor. Interpretarea tânărului ce juca rolul tatălui Catarinei şi al Biancăi este de asemenea de amintit (Codrin Pascariu). Un rol de compoziţie care s-a păstrat în limitele verosimilului. Chiar dacă s-au evidenţiat aceste trei personaje (asta şi datorită scriiturii piesei), spectacol a fost omogen. S-a simţit că toţi au muncit la fel de mult, chiar dacă unii jucau rolurile personajelor principale, iar restul erau adjuvanţi sau făceau parte din cor. Această impresie se datorează bunei sincronizări a tinerilor actori. Dezordinea şi gălăgia calculate nu au făcut decât să recompună atmosfera specifică Italiei renascentiste, unde bârfele erau ridicate la rangul de veşti oficiale chiar în mijlocul oraşului. În agitaţia generală a părinţilor care vor să-şi căsătorească copiii, a copiilor care vor să-şi păcălească părinţii pentru că nu sunt de acord cu opţiunile ce le sunt impuse, a şiretlicurilor puse la cale pentru a cuceri persoana iubită, dacă vrei să înţelegi ceva, tot ce poţi să faci e să strigi "sssst!". Asta fac Petruchio şi Catarina: dragostea lor este atât de puternică, pecetluită de forţa care uneşte contrariile, încât lumea din jurul lor, care face atâta gâlceavă pentru lucruri de-o şchiopă, încetează să existe. Petruchio şi Catarina se îmbrăţişează, cearta generală amuţeşte, lumina se stinge. Sfârşit. Simplu, dar adevărat.


Copii la instanţa Shakespeare - două surori care alcătuiesc trupa Bon Ton din Iaşi au avut curajul să-i dea întâlnire marelui dramaturg englez la răscruce de piese, în faţa unui gong care anunţa trecerea la momentul următor. Mici dialoguri din Doi tineri din Verona, din Romeo şi Julieta, din Visul unei nopţi de vară, au fost rostite de cele două tinere actriţe, uneori cu sfială, alteori cu emfază, dar de cele mai multe ori cu mare emoţie. Extrem de simplu, spectacolul nu s-a remarcat prin decor, prin poveste (fiind un colaj de replici din mai multe piese, nu a urmărit o înşiruire coerentă de întâmplări) sau prin interpretare, ci printr-o lecţie de actorie care se desprinde, mai puţin voit, din el: ca actor, trebuie să ai curajul să fii descoperit în faţa publicului. Probabil, că unii actori reuşesc asta după ani de experienţă, când au căpătat destulă încredere şi siguranţă încât să nu mai aibă nevoie de tot felul de "cârje" artistice. Smaranda (premiată pentru cea mai bună actriţă în rol secundar) şi Sonia Teodoriu au început invers, astfel încât întâlnirea cu publicul a avut un impact mare asupra lor.


Veşnicie provizorie de Valeriu Butulescu, trupa Gong, Roman, regia Cătălina Bostan - un spectacol cu un mesaj puternic. Este surprinsă starea de atemporalitate a bătrâneţii, când însăşi veşnicia pare un lucru dureros de absurd. De fapt, întreaga piesă se bazează pe absurdul existenţei, dar şi pe nota de cinism comic, specific spaţiului românesc. O tragicomedie în care toate rolurile au fost roluri de compoziţie, având în vedere că nici unul dintre interpreţi nu avea cum să se apropie de vârsta la care erau personajele. Doi bătrânei uitaţi de poştaşul care nu le mai aducea pensia de ani de zile, uitaţi de cei de la Evidenţa populaţiei care vroiau să închirieze apartamentul, neinteresanţi din punct de vedere financiar pentru un hoţ care ajunge să le plătească gazul (10 lei), uitaţi de timp, întrucât ceasul încremenise la ora patru şi un sfert. Totul este atât de vechi... până şi mobila s-a plictisit să existe, în aşa "hal" încât dulapul începe să vorbească. Conflictul propriu-zis este cu acest dulap "ramolit", dar este un conflict complet derizoriu şi de aceea caraghios. Cu cei care ar fi trebuit să intre în conflict, cei doi bătrânei se poartă ca şi cum i-ar avea în faţă pe proprii copii despre care nu aflăm nimic. Sunt bucuroşi de oaspeţi, oricare ar fi aceştia. Interpreţii celor doi soţi (Amalia Popa şi Vlad Ianuş) au reuşit să redea ticurile, limbajul şi gândirea unor oameni aflaţi la vârsta senectuţii, dar mecanismul prin care o făceau era destul de evident. Nici nu ar fi avut cum altfel în faţa unor roluri atât de grele pentru ei. Restul personajelor au fost puţin neclare, era nevoie de mai multă observaţie asupra lor, întrucât le-a lipsit veridicitatea. Rolurile erau greu de jucat, chiar şi pentru un actor cu experienţă, pentru că aşa cum am zis, nu era numai problema vârstei, ci şi nota absurdă care reieşea din replici şi situaţii, dar care trebuie ignorată de actori pentru a da impresia de normalitate. Această ciocnire între normalitate şi absurd năştea tragicomedia vieţii. Complicat de realizat, dar una peste alta mesajul s-a conturat şi a fost emoţionant.


(foto: Adrian Bulboacă)