În alt fel, Hesher seamănă cu Ratatouille. În animaţia lui Brad Bird şi Jan Pinkava unul dintre cele mai odioase caractere din istoria omenirii, şobolanul, ajunge bucătar de clasă; rareori visul american a găsit un drum mai potrivit de a ajunge la inima spectatorilor. În filmul lui Spencer Susser, unul dintre produsele reprobabile ale civilizaţiei occidentale (după cum l-ar considera societatea tradiţională, conservatoare), rockerul, este salvatorul inimilor pierdute. Este profesorul existenţialist care, spre deosebire de Remy, susţine o altă latură a visului american: Remy este imaginea împlinirii sociale (dacă un şobolan poate ajunge în vîrful piramidei culinare, ce nu poate face un om?), Hesher este imaginea împlinirii morale; nonconformist, blamabil după aspectul exterior, neîngrijit, însă un adevărat exemplu prin faptele sale, prin felul în care e alături de TJ în drama pe care o trăieşte copilul. Totul prezentat prin contraste puternice (şobolanul bucătar, conştiinţa care desparte binele de rău în mod categoric şi pilduieşte precum divinitatea Vechiului Testament, dar care se arată în chip de vagabond), pentru a face foarte vizibile ideile pe care autorii acestor proiecte le susţin.
Aceste contraste şi faptul că personajul Hesher adună toate caracteristicile şablon ale culturii populare în care se înscrie subliniază caracterul fabulatoriu al filmului intrat de curînd pe ecranele noastre. Nu poţi accepta ceea ce se petrece pe ecran ca urmare a intervenţiei rockerului mesianic drept întîmplări posibil reale, însă nici filmul nu cere aşa ceva. Facilitatea sa e la vedere (felul în care Hesher scapă de poliţie în debutul filmului, modul în care e rezolvat furtul posturilor de televiziune suplimentare oferite prin reteaua locală de cablu, imediat ce Hesher se instalează în casa lui TJ) şi acest fapt putea fi atuul care ar fi făcut posibilă coborîrea gărzii în timpul vizionării filmului şi acceptarea glumiţelor de pe ecran. În final, însă, cînd morala e livrată spectatorului cu lopata, lucrurile se destramă. Vedem aceleaşi relantiuri cu ajutorul cărora Hollywood-ul vrea să se asigure că nici cel mai leneş spectator nu pierde vreo fărîmă de lacrimă care coboară din ochii personajului sau vreo adiere de vînt din pletele protagonistului, încît îndemnul de a alege viaţa şi bucuriile ei - care pot izvorî din cele mai neobişnuite situaţii (cum e şi cea de pe ecran) - să se cuibărească liniştit în sufletul spectatorilor.
Filmele realizate de Sofia Coppola, sau un Like Crazy, dacă e să amintim şi un cîştigător recent de la Sundance, sînt dificil de catalogat drept indie fiindcă în spatele lor se află companii ca Paramount Vantage (divizia de producţie arthouse a celor de la Viacom) sau Focus Features (care e divizia de producţie şi distribuţie arthouse a NBCUniversal), care, de cele mai multe ori, infuzează proiectele pe care le finanţează cu un minim comme il faut conservator. Totuşi, chiar dacă filmele pomenite nu au verva realizărilor de început ale lui Gus van Sant, Steve Soderbergh sau Jim Jarmush (şi nu au nimic de-a face cu modul în care lucrează Vincent Gallo sau Harmony Korine în proiectele personale), măcar au suficientă stimă de sine (ca propuneri relativ independente) şi respect faţă de privitor încît să nu arunce în ochii celui din urmă praful moralizator atît de prezent în producţia de studio americană. În cazul lui Hesher, discursul moralizator accentuat şi, pornind dinspre final spre început, întreaga ţesătură comic-lejeră care să-l apropie spectatorului îmi sînt cu atît mai deranjante - pentru zona cinematografică în care pretinde că se înscrie - cu cît la realizarea filmului Hollywood-ul nu a contribuit.
Ce rămîne din Hesher? Acordurile din Metallica, în urma cărora poate că merită văzut documentarul în care ei îşi psihanalizează evoluţia - Some Kind of Monster. Sau faptul că personajul jucat de Joseph Gordo-Levitt seamănă puţin cu Lemmy Kilmister, ceea ce poate trimite către un documentar-portret al pletosului de la Motorhead. Un joc bun al actorilor (Piper Laurie, de exemplu, în rolul bunicii lui TJ). Şi cîteva secvenţe bine regizate (accidentul, TJ în parcul în care erau casate maşinile) care poate că îi vor deschide regizorului drumul spre Hollywood, spre drame cu buget mai mare şi cu glume mai puţine.