Ziua 1 - duminică 8 iulie 2012
Festivitatea de deschidere - în acelaşi spaţiu istoric, cu o arhitectură unică şi o încărcătură energetică ideală pentru manifestări de spiritualitate, veche sau nouă: Cetatea Mikó. A fost din nou o celebrare a excelenţei prin reîntâlnirea - după trei ani - cu unul dintre fanioanele muzicii vechi europene: Renaissance Ensemble de la Belgrad. O bucurie fără margini şi fără cuvinte, dublată de căldura reîntâlnirii cu acei oameni dedicaţi, pasionali şi generoşi care compun formaţia (hei, Şekspire!).
Dacă în 2009 ne-am scăldat consistent în apele Adriaticii, de data aceasta invitaţia adresată publicului a fost cea similară unui road-movie, dar cu bilete dus-întors: o călătorie muzicală pe urmele lui Marco Polo într-un traseu ovaloid, calea de retur nefiind aceeaşi cu cea de plecare. Un univers extrem de bogat şi de diversificat în parcursul euro-asiatic, poate mai bogat chiar decât arsenalul instrumental etalat pe o scenă care, paradoxal, părea să devină neîncăpătoare. Aceeaşi vervă cunoscută, aceleaşi insolite coregrafii sonore vizualizate, venite parcă dintr-o spontană reprezentare grafică corporală a caracterului fiecărei piese interpretate. Jucate, mai bine zis (în sensul dual dat de termenul analog din limbile franceză, engleză, germană... poate şi din altele). Dacă muzica veche se zice că n-are vârstă, atunci cu siguranţă nici muzicanţii-histrioni din formaţia sârbă n-au cum s-o aibă. Şi chiar dacă acest program nu s-ar fi potrivit cu spaţiul auster şi sobru al unei biserici, aşa cum s-a întâmplat la precedenta întâlnire (desigur, cu excepţia cânturilor bizantine de la Muntele Athos), cerul de deasupra curţii interioare a cetăţii, brăzdat de nori şi păsări care se intersectau miraţi fără să zăbovească prea mult deasupra, n-a mai fost de multă vreme martorul unei asemenea explozii de vitalitate, de nerv şi de strune bine strunite. Oare cu ce alte minunate aventuri ex-iugoslave ne vom petrece o viitoare înserare de vară, peste încă trei ani? (temă de casă pentru Bogi).
Ziua 2 - luni 9 iulie 2012
Este întotdeauna o plăcere şi o bucurie să aşterni gânduri despre zâna bună a festivalului de la Ciuc, cea care deja de şapte ani încoace diriguieşte cu bagheta sa invizibilă cel mai de anvergură proiect al festivalului: Ulrike Titze. "Şapte ani de căsnicie" (cei care o iubesc pe Marilyn vor ridica acum din sprânceană...) cu cel mai numeros ansamblu, reunit special pentru acest proiect: Orchestra festivalului, care de trei ediţii a devenit barocă, într-un sens firesc al evoluţiei stilistice, dacă stăm să ne gândim la rezultatele palpabile deja ale anilor de muncă şi strădanii din cadrul multiplelor clase de studiu ale Universităţii de Vară de Muzică Veche, un produs de dată mai recentă al festivalului.
Ulrike gândeşte de fiecare dată programe tematice, de o coerenţă în viziune care ar putea inspira, la o scară mai mare, desigur, ideile de ansamblu pentru coagularea unei concepţii unitare la nivelul unei întregi ediţii de festival (temă de casă pentru Naci). În 2012 ne-am (re)întâlnit la Biserica romano-catolică "Szent Ágoston" cu muzica familiei Bach. În formule orchestrale de ansamblu sau cu instrumente solistice (fagotul cât se poate de baroc al lui Adrian Rovatkay), conglomeratul muzical păstorit de Ulrike ne-a convins - dacă mai era necesar - că Bach a avut înaintaşi şi urmaşi de seamă şi că muzica acestei familii cu nume format din litere ("the four-letter word" care nu e "love", dar tot acolo conduce) cu semnificaţie de note în sistemul german (B-A-C-H) nu este definitivă şi sacrosanctă, că suportă tot atâtea interpretări şi abordări pe cât de multe variante acceptă definiţia unui termen plurisensual într-o limbă flexibilă, purtătoare de cultură într-un grad înalt. Desigur, cu condiţia de a rămâne loial spiritului acestei muzici, de a evita trădarea de sursă şi trădarea de sine (o reverenţă maestrului Bulgakov...)
Şi pentru a încheia această filă de jurnal într-o notă subiectivă, ţin să spun (cu o autentică lipsă de modestie!) cât de încântat am fost când am constatat că în versiunea engleză a caietului program dn 2012 au apărut, la secţiunea cronici de presă, câteva pasaje din jurnalul meu din urmă cu trei ani, în care cele mai multe referiri se făceau tocmai la orchestra festivalului şi la felul în care Ulrike a ştiut să-şi "crească" acel copil sufletesc (nu de suflet!) care deja de la toamnă poate merge liniştit la şcoală...
Ziua 3 - marţi 10 iulie 2012
Este firesc ca atunci când un bulgăre de zăpadă se rostogoleşte accelerat pe versantul unui munte şi creşte din ce în ce mai mult să antreneze în mersul lui implacabil tot ce întâlneşte în cale. La fel s-a întâmplat şi cu proiectele baroce ale festivalului de la Miercurea, care, iată, au creat prozeliţi. Oraşul Miercurea Ciuc poate anunţa cu bucurie că o nouă formaţie de muzică veche s-a născut în emulaţia creată de această manifestare. Şi pentru a-şi defini cât mai clar identitatea, tinerii muzicieni şi-au luat un nume care nu lasă loc de dubii: Mercurium. Un ansamblu încă eterogen (atât ca provenienţă a membrilor săi, cât şi ca manieră de interpretare), ceea ce e firesc, de altfel, pentru un grup care şi-a făcut intrarea în lumea muzicală tocmai în această a treia zi a festivalului. Îi cunoşteam de ceva vreme pe orădenii din formaţie - ei sunt prezenţe constante la Ciuc, atât în orchestra festivalului, cât şi la cursurile de instrumente baroce - şi aflasem câte ceva despre activitatea lor muzicală în alte formule camerale. Este vorba aici despre violonistul Ernõ Péter şi despre oboistul Sándor Gáti, dar şi despre alţi trei componenţi ai formaţiei (Margit la violă, Zsombi la violoncel şi Árpi la contrabas), pe care îi întâlnisem la academia estivală de la Sighişoara. Ceea ce ştiu deja toţi cei şapte "mercurişti" este că într-un asemenea ansamblu nu dă deloc bine să cânte toată lumea tot timpul concertului, aşa că au ales astfel de piese care să reliefeze diferite formule instrumentale şi combinaţii timbrale. Ceea ce le lipseşte - iar acest lucru va veni, desigur, odată cu trecerea timpului şi cu acumularea de experienţă scenică împreună - este coeziunea de ansamblu şi uşurinţa relaxată în a cânta laolaltă. Şi, evident, de a face cele mai inspirate alegeri în ceea ce priveşte tehnica instrumentală şi repertoriul abordat. Le doresc ca debutul lor la Ciuc să fie de bun augur pentru cariera pe care urmează să şi-o construiască.
Tot un ansamblu cameral constituit ca un "satelit" ad-hoc al orchestrei baroce a festivalului a fost şi cel care a încheiat seara de joi, la Biserica reformată. O reunire a patru muzicieni experimentaţi şi cu practică semnificativă în interpretarea muzicii vechi: un fagot baroc, un flaut travers, o teorbă şi un clavecin (în ordine: Adrian Rovátkay, Gergely Márk Bodoky, Sam Chapman şi Mária Fülöp), de provenienţe variate şi încrucişate: Germania, Elveţia, Marea Britanie şi România. Cei patru şi-au propus să demonstreze publicului meloman diversitatea stilului baroc, alegând în program compozitori, zone şi perioade dintre cele mai reprezentative pentru epoca muzicală vizată. O adevărată lecţie pentru toţi cei care doresc să urmeze aceeaşi cale, dar nu una didacticistă şi seacă, ci una vie, pătrunzătoare şi rotunjită cu eleganţă şi dichis (temă de casă pentru Mercurium). Întrebarea care poate apărea firesc, dacă aceşti patru muzicieni sunt prieteni şi în viaţă, nu doar pe scenă, devenise în scurt timp inutilă. Felul în care ştiu să se asculte unul pe celălalt, să se completeze şi să se combine armonic dovedea că valorile individuale însumate dau întotdeauna mai mult decât ar afirma aritmetica, atunci când factorul unificator este cultivarea relaţiilor de fuziune artistică în echipă.
(Foto: Gyula Ádám)