Ziua naţională a Franţei. Mi-am amintit că, în urmă cu câţiva ani, ansamblul Les Basses Réunis a fost invitatul festivalului în aceeaşi perioadă de sărbătoare pentru Hexagon. La ediţia curentă nu a mai fost pus la cale un asemenea moment şi poate că n-ar strica pe viitor o colaborare cu Institutul Francez din Bucureşti sau cu cel din Cluj. Dar ziua de sâmbătă a avut, chiar şi fără participare franceză, propuneri foarte diverse. A devenit o tradiţia ca dimineaţa la cetate să fie dedicată copiilor. Şi tot o tradiţie este ca la încheierea Universităţii de Vară de Muzică Veche cursanţii să iasă în public, în anul 2012 într-un concert-maraton, structurat în două episoade. Mai multe despre aceste concerte vă îndemn să descoperiţi tot în cronica semnată de doamna critic muzical Elena Şorban (temă de casă pentru cititori): http://www.cimec.ro/Muzica/Cronici/ElenaSorban85.html
Seara ne-a adunat din nou pe toţi "abonaţii" festivalului în curtea cetăţii. Ameninţările ploii s-au dovedit neîntemeiate, spre deliciul celor peste 400 de melomani care au populat şi de această dată gazonul şi băncuţele, aşa cum iei în stăpânire un parc. Iarăşi, oferta obişnuită în aer liber: două concerte la pachet. Şi din nou o ordine care părea inversată (iar rockerii vor înţelege mai bine ceea ce urmează): Musica Historica a cântat în deschidere la Codex! Desigur, mai târziu am aflat şi explicaţia, ceva legat de mersul trenurilor, care nu se potriveşte cu orarul festivalului. Motiv pentru care budapestanii de la MusHist au fost un pic mai zgârciţi cu bisurile... Nu-i nimic, recuperăm anul viitor. De această dată, dedicaţia specială pentru publicul ciucan a fost o colecţie deosebit de cuprinzătoare a pieselor care se cântau în cetăţile, oraşele şi conacurile Ungariei secolelor XVI-XVII.
Despre Musica Historica am scris în acest jurnal în repetate rânduri. Nu o să reiau aici nimic legat de aprecierile referitoare la gradul de profesionalism al ansamblului sau la dotarea instrumentală de excepţie. În termeni sportivi, s-ar putea afirma, pe scurt, că formaţia a confirmat, mulţumind pe deplin suporterii frenetici veniţi să-şi susţină favoriţii. Peluzele au fost pline, iar la tribuna principală nu se mai găseau locuri nici la bursa neagră. Echipa nu şi-a schimbat echipamentul de joc consacrat, culorile alb-negru fiind deja marca definitorie Musica Historica. Din considerente deja anunţate, meciul s-a desfăşurat fără pauză, la o singură poartă / boltă, plină de altfel cu materialele promoţionale ale clubului maghiar. O galerie de tineri suporteri a pătruns pe teren în primele minute ale partidei, echipată fiind cu un set de tobe şi alte percuţii care au contribuit la susţinerea ritmului general de joc. Junii fani au fost apoi scoşi afară de pe teren de către coordonatorul galeriei, cel care i-a şi introdus în joc la momentul oportun (Balázs Sudár, al cărui nume nu a fost precizat în pliantele distribuite la intrarea în stadion, dintr-o regretabilă eroare a organizatorilor). Ocazii de gol au fost numeroase şi toate au fost fructificate din plin, în aplauzele spectatorilor entuziasmaţi. S-au remarcat, ca de fiecare dată, căpitanul echipei, István Csörsz Rumen, a cărui strategie de joc a pus în valoare calităţile specifice ale tuturor membrilor echipei, precum şi vedeta formaţiei, Réka Palócz (fără număr pe tricou), care a stabilit scorul final al partidei, greu de egalat în actualul campionat. A transmis pentru dumneavoastră corespondentul sportiv al postului nostru în judeţul Harghita. Care să fie oare numele lui? (temă pentru ascultători).
Odată plecat trenul formaţiei Musica Historica, a început concertul ansamblului Codex, care a cuprins variaţiuni şi dansuri din secolul al XVII-lea. O muzică veselă, accesibilă. Comercială chiar, s-ar spune azi, fiind vorba numai de piese de mare popularitate în Transilvania epocii: hiturile momentului. Din programul de anul trecut al ansamblului am reţinut plăcerea şi încântarea cu care membrii săi atacă repertoriul muzicii tradiţionale (şi lăutăreşti, în timpul liber). Această atitudine s-a păstrat şi cultivat în continuare, demonstrând că între muzica populară şi cea cultă, între arcuşul de lemn nefinisat şi cel de concert, între muzicanţi şi muzicieni nu există nicio discrepanţă, decât dacă este indusă de prejudecăţile şi cutumele fixate în mintea noastră. Evident că celor două maniere de interpretare le-au corespuns şi două stiluri coregrafice, la început delimitate scenic prin două perechi distincte de dansatori (alternativ, una aristocratică şi alta ţărănească), dar în final reunite într-un ansamblu de patru, care a şters orice linie de separare stilistică, etnică sau culturală. Naci a fost responsabil de concepţia programului, iar Anikó şi colegii ei, de coregrafie (îi cunoaşteţi bine din ediţiile trecute, nu mai sunt necesare numele complete).
Ziua 8 - duminică 15 iulie 2012
În anul 2012, Lyceum Consort din Bucureşti a împlinit două decenii de existenţă. În ianuarie au fost trei concerte aniversare, câte unul pentru fiecare dintre genurile muzicale abordate de-a lungul timpului de formaţie. Conducătoarea sa artistică, Ágnes Öllerer, s-a îngrijit de editarea unei frumoase broşuri aniversare, care închide între coperte istoria artistică a ansamblului. Cei douăzeci de ani au fost marcaţi şi la Miercurea Ciuc, printr-un concert de prânz la Biserica Mănăstirii Franciscane din Şumuleu-Ciuc, imediat după obişnuita slujbă de duminică. Programul a inclus muzică sacră din manuscrise şi culegeri europene din sec. XII-XVI, precum şi cântece maghiare pe versurile poetului renascentist Bálint Balassi. Un repertoriu care presupune mai puţină contribuţie a flautelor drepte (specialitatea instrumentală a formaţiei) şi mai multă participare vocală, în imnurile religioase făcându-se remarcată transparenţa vocilor feminine liniare, nevibrate, care au căpătat o încărcătură nebănuită în acustica reverberată a bisericii hală. O continuare cu racord fin a stării de comuniune cu divinitatea de care erau pătrunşi toţi cei care dis-de-dimineaţă veniseră să asculte liturghia catolică. Un moment de linişte sufletească duminicală pentru care îi suntem recunoscători formaţiei aniversate, căreia îi dorim o viaţă artistică îndelungată şi material suficient pentru broşura de peste încă 20 de ani!
Finalul de festival a adus un grupaj consistent de trei concerte, menite a se desfăşura în aer liber. Condiţiile meteo n-au fost însă prea îngăduitoare cu organizatorii (ca în fiecare an, de altfel, într-un oraş de munte fiind practic imposibil să prinzi opt zile consecutive fără intemperii), forţând prin cerul ameninţător luarea deciziei de a deplasa concertele în sala Teatrului municipal. Din păcate pentru toată lumea, s-a dovedit a fi o alarmă falsă...
Ansamblul Kájoni Consort (Baraolt) şi-a unit forţele cu grupul de copii Gyöngyharmat pentru a pregăti prin muzică, recitare şi mişcare scenică Povestea prinţului Arghirus, un vechi basm popular maghiar cu origini similare celui din care Eminescu s-a inspirat pentru al său Luceafăr: iubirea imposibilă dintre două personaje care fac parte din lumi diferite. Muzica a presupus alăturarea melodiilor populare culese de Zoltán Kodály din Bucovina cu poeziile cântate ale lui Bálint Balassi (vezi Lyceum Consort) şi cu câteva piese extrase din Codex Caioni. Copiii din formaţie, bine instruiţi şi atent costumaţi, s-au străduit pe măsura vârstei şi a puterii lor de a asimila convenţia scenică să fie cât mai convingători în interpretarea rolurilor atribuite, cu o evidentă încărcătură romantică.
Ansamblul Trei Parale din Bucureşti a fost, după ştiinţa mea, primul ansamblu de această factură (de muzică tradiţională din vechiul Regat) care a păşit pe scena festivalului de la Miercurea. Un debut de bum augur, privit cu interes şi curiozitate, apoi primit cu entuziasm şi căldură de publicul eclectic prezent în sală (mă gândesc aici şi la muzicienii invitaţi ai festivalului, o bună parte dintre aceştia fiind din afara ţării, dar şi la spectatorii care nu fac parte din nucleul permanent festivalier). Filonul autentic al interpretării, instrumentele vechi folclorice, dar mai cu seamă efortul de studiu etnografic în urma căruia a prins contur programul prezentat (cântări urbane din secolul XIX culese din Muntenia şi Moldova) au convins pe deplin şi au cucerit audienţa. Doar prin simpla inspectare a listei pieselor din caietul program se desprinde minuţiozitatea şi atenţia cu care a fost clădit acest program: fiecare titlu are ataşat în dreptul său întreg setul informativ necesar (corpusul din care face parte, zona, autorul culegerii, anul etc.). Florin Iordan şi colegii săi de formaţie au intuit foarte bine cum să facă acest prin pas pe un teren încă "neexplorat". Ca urmare, sunt sigur că vor fi (re)invitaţi să-l şi cartografieze...
Acum doi ani, când festivalul a sărbătorit jubileul de trei decenii de la înfiinţarea sa, am salutat cu deosebită fervoare reunirea cu această ocazie cu totul specială a unei formaţii care a făcut istorie, numărându-se printre fondatorii manifestării. Credeam pe atunci că acest efort va rămâne singular, având în vedere că membrii formaţiei cu pricina erau împrăştiaţi de o bună bucată de vreme prin Europa. Iată însă că în aceşti doi ani care s-au scurs unii dinte ei s-au mai tras către casă, creând astfel şansa repetării acelui glorios come back din 2010. Ceea ce s-a şi petrecut în ultimul moment muzical al zilei finale a festivalului. Oboseala îşi spunea deja cuvântul după 8 zile încărcate cu concerte, prelegeri şi cursuri în cadrul Universităţii de Vară de Muzică Veche, dar mai cu seamă la sfârşitul unei zile lingi şi încărcate, cu această rafală de trei spectacole în seara de închidere (vorbesc aici atât în numele participanţilor, cât şi al publicului). Mărturisesc că, personal, mi-aş fi dorit ca acest punct terminus de pe parcursul ediţiei 2012 să fie ceva mai puţin solicitant în a păstra concentrarea şi atenţia la concertul Barozda.
Căci da, despre această formaţie legendară a fost vorba. Cei "patru magnifici" care au făcut parte din formaţie încă din formula originală de componenţă (Emőke Elekes, Erzsébet Györfi, István Pávai şi charismaticul lider József Simó) au fost completaţi în concert de colaboratoarea lor, Katalin Tódor. De la Carmina Burana la Cantionale Catholicum a fost titlul programului pregătit de către cei cinci muzicieni şi introdus, înainte de fiecare piesă, cu un umor relaxat, de către József Simó. Nu a mai contat prea mult în acel moment că atmosfera din sala teatrului devenise irespirabilă din pricina căldurii şi a umidităţii (la cerere, au fost deschise uşile laterale şi au fost diminuate luminile de scenă pentru a mai cruţa pe cât posibil instrumentele sensibile), nu au mai contat nici stângăciile de sonorizare a sălii, care au afectat, de fapt, toate cele trei concerte ale serii (echipa tehnică nu a mai avut practic timpul necesar pentru probele de sunet în urma renunţării grăbite la curtea cetăţii). Nu a mai contat nici oboseala de cursă lungă de care vă povesteam ceva mai devreme. Când Barozda a început să cânte, muzica lor a rămas singurul lucru care a mai contat pentru toţi cei aflaţi de faţă. Cam ca în povestea cu flautul fermecat... Era, mai demult, la radio, o emisiune numită "Muzica în interpretări comparate": una şi aceeaşi piesă în versiuni şi viziuni diferite. La Barozda a fost un pic altfel: una şi aceeaşi formaţie prezentând versiuni şi viziuni diferite ale unor piese similare, analizate, puse în paralel, în analogie şi contrast, descifrate şi redescifrate... Şi chiar dacă bucata cea mai nimerită pentru a fi oferită ca bis fusese deja consumată în timpul programului (după cum remarca liderul formaţiei, cu o fină autoironie), formaţia a mai găsit resurse pentru a face pe plac publicului cu încă un "desert" muzical ca supliment de fidelitate şi de ataşament faţă de un simbol identitar al festivalului.
Ce ar mai rămâne de spus, acum, înainte de a închide jurnalul până în iulie viitor? Că de 32 de ani, la Miercurea Ciuc are loc o întâmplare cu totul neîntâmplătoare? Că acolo se petrece o sărbătoare anuală care, pe măsură ce anii trec şi vremurile se schimbă, devine din ce în ce mai pregnant o dovadă de ancorare în normalitate? Nu, n-am de gând să repet încă o dată tot ce am spus la începutul primei file. O să fac doar modesta observaţie că încăpăţânarea sănătoasă, mai mult decât secuiască, de a arăta că nu-i musai ca, dacă lumea o ia razna, ar trebui s-o luăm cu toţii, este azi un model demn de urmat. Şi asta rămâne o temă deschisă pentru noi, cei care încă ştim să ascultăm.
(Foto: Gyula Ádám)