În jurnal, aici apare ceva ciudat, de parcă ar fi o filă ruptă... Dar nu e decât o pagină lipsă, având în vedere că autorul acestor însemnări anuale de festival a fost obligat de împrejurări potrivnice intenţiilor lui iniţiale să facă o paranteză bucureşteană de 24 de ore. Pentru a vă face o imagine completă asupra acestui segment median al festivalului, care a conţinut concertul profesorilor de la Universitatea de Vară de Muzică Veche, vă recomand cu căldură să citiţi (şi nu doar cronica acestei zile) materialul publicat de doamna Elena Şorban, un spectator consecvent şi extrem de avizat al fenomenului muzical din România: http://www.cimec.ro/Muzica/Cronici/ElenaSorban82.html
În ceea ce mă priveşte, chiar dacă "exerciţiile impuse" au fost sarcina prioritară a zilei petrecute în capitală, sentimentul datoriei de jurnal (a nu se citi "jurnalistice") mă face să nu întrerup continuitatea relatărilor şi să vă spun că în acea seară toridă am asistat la un alt concert, oferit de localul "Lomdophone" din apropierea parcului Cişmigiu. Un foarte bun amic timişorean, Saşa-Liviu Stoianovici (cu pregătire de artist plastic), m-a invitat la recitalul pe care urma să-l susţină în terasa localului. A fost vorba despre câteva hipnotice intervenţii solo improvizate în spiritul muzicii tradiţionale anatoliene la o familie de instrumente specific turceşti: baglama saz şi divan saz. Desigur că gândul m-a dus din nou la alte seri magice petrecute în anii anteriori la Miercurea Ciuc, alături de Erdal Şalikoğlu sau de formaţia Çanlar. Poate n-ar fi decât în beneficiul festivalului dacă Saşa, un îndrăgostit de sonorităţile balcanice şi de instrumentarul lor autentic, ar avea ocazia să se "ciocnească" muzical cu cei sus-menţionaţi: n-ar face decât să nască scântei aducătoare de încântări estetice. Cine ştie?... (temă de casă pentru Angela).
Ziua 5 - joi 12 iulie 2012
Tamás Kobzos Kiss vine cu regularitate la Festivalul de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc de exact 20 de ani. La precedentele şase ediţii ale festivalului am avut plăcuta ocazie de a aşterne în acest jurnal impresiile mele personale în urma concertelor pe care le-a susţinut. Am accentuat latura subiectivă a acestor notiţe de festival, datorită faptului că, de-a lungul acestor ani de când ne întâlnim la Ciuc sub semnul pasiunii pentru muzica veche, Tamás m-a onorat cu prietenia lui. Este foarte dificil să scrii fără implicare emoţională despre o persoană apropiată. Dar, în acelaşi timp, sunt conştient de faptul că nimeni nu se aşteaptă de la mine să ating limita absolută a obiectivităţii în aceste încercări mai degrabă de schiţare a unor stări sufleteşti decât de relatare jurnalistică cu pretenţii de exigenţă muzicologică. Aşa că mă voi limita la a vă spune că am admirat de-a lungul timpului nu doar frapanta esenţă pură de rapsod a lui Tamás, dar şi ştiinţa lui de a-şi plasa prezenţa muzicală în contexte dintre cele mai felurite: de unul singur, alâturi de Musica Historica, în duet cu Erdal Şalikoğlu sau cu Eberhard Kummer etc. Seria acestor neaşteptate colaborări în doi a continuat în 2012 prin invitarea în festival a unui alt muzician de factură apropiată: trubadurul occitan Miquèu Montanaro.
Împreună au adus în spaţiul de poveste din curtea cetăţii o altă ofertă (promoţională!) demnă de pachetele de top ale turismului cultural: o călătorie pe meleagurile trubadurilor de odinioară. Dar a fost şi o călătorie în timp, până în îndepărtatul secol XII, pe vremea lui Bernard de Ventadorn (sau Ventadour, aşa cum îi spun francezii de azi), un prinţ al poeziei de dragoste în limba occitană. Iubirea curtenitoare sau courtly love (dar cum altcumva ar putea fi iubirea?) este un concept la a cărui geneză au pus umărul, inima şi lăuta trubadurii (din sudul Franţei medievale) şi care s-a transmis până azi, aşa cum ne-o arată nealterat în idee folkiştii secolului XX Cei doi muzicieni au reuşit nu doar să (re)aducă la viaţă adevăratele "şlagăre" ale epocii (Can vei la lauzeta mover sau Kalenda maya), dar să şi evite pe tot parcursul programului pericolul de a cădea în monotonie (ştiută fiind lungimea impresionantă a acestor poezii de dragoste) prin apelarea la alternanţe vocale, la inserarea unor pasaje în falset sau onomatopeice, dar şi la folosirea cu măsură a instrumentelor medievale de acompaniament. Prezenţa insolită a acestora a adus culoare programului şi a fost intens savurată de cei care căutau un centru de interes vizual într-un concert eminamente static, cel mai spectaculos dintre toate fiind desigur chironda (sau hurdy-gurdy, aşa cum este mai cunoscut în lumea iubitorilor muzicii folk, mulţumită popularei piese din anii '60 a lui Donovan: Hurdy-gurdy man). Păcat însă că nu toată lumea a apreciat această lecţie vivantă de istorie culturală. Şi nu mă refer aici la publicul spectator, ci chiar la unii muzicieni din zona barocă, dominaţi încă de un complex de superioritate faţă de sonurile şi instrumentarul medieval, prea puţin rafinate şi elaborate, în concepţia lor, pierzând din vedere însă savoarea unică a acestei muzici. Unul dintre scopurile declarate ale festivalului de la Ciuc este tocmai coagularea unui nucleu viabil al fenomenului early music la noi în ţară, cu o deschidere largă spre întreg spectrul de gen, fie că e vorba despre muzica medievală, renascentistă sau barocă. Cum încă în România practicanţii de muzică veche sunt într-o zdrobitoare majoritate adepţii Barocului târziu (ceea ce se vede în preponderenţa cu care acest repertoriu apare în oferta festivalului), prezenţa unor singularităţi de genul Miquèu Montanaro ar trebui cu atât mai mult apreciată. În sprijinul acestei afirmaţii, să ne amintim superbul mesaj de solidaritate transmis de Ulrike Titze în urmă cu trei ani, şi îmi permit aici să citez un scurt fragment din jurnalul meu de atunci: "Finalul i-a găsit pe cei doi [Eberhard Kummer şi Tamás Kobzos Kiss] din nou la drum, în tandem, cântând fără instrumente într-o tropăită arhaică şerpuind printre spectatori, joc în care li s-a alăturat admirabil, pe parcurs, violonista Ulrike Titze. A fost un gest simbolic: o mână întinsă, peste secole, dinspre galanteria barocului înapoi către simplitatea plină de miez a izvoarelor medievale. Fibra care îi uneşte e aceeaşi." Mă întreb cine va fi trubadurul din 2013 (temă de casă pentru Tamás).
Ziua 6 - vineri 13 iulie 2012
A fost ziua în care s-a cântat muzică din Transilvania, atât din Renaştere cât şi din Baroc. În ordine inversă, dacă socotim succesiunea celor două concerte care s-au desfăşurat la Biserica reformată. Iar ordinea a fost schimbată în ultimul moment, pentru a permite încheierea serii cu o comemorare, asupra căreia voi reveni ceva mai târziu. Ansamblul Baroc Transylvania din Cluj este de asemenea o formaţie care revine după câţiva ani la Miercurea Ciuc. Fără soprana Mihaela Maxim, de această dată, însă cu o schimbare de componenţă, de instrument şi, implicit, de registru muzical. În locul flautului travers a apărut o vioară barocă (Mátyás Bartha). Alături de flautele drepte (Zoltán Majó), de violoncelul baroc (Ciprian Câmpean) şi de clavecin (Erich Türk), noua formulă este cu siguranţă un câştig important pentru formaţie. Un repertoriu mai amplu îşi deschide posibilităţile de derulare, odată cu lărgirea paletei timbrale şi a posibilităţilor expresive. Iar dacă mai punem la socoteală şi faptul că noul intrat în echipă este un virtuoz al instrumentului său, stabilit de câţiva ani la Basel, apar şi mai limpede premisele unui traiect remarcabil pentru ABT. Care a şi început în iarna acestui an cu editarea unui nou CD în formula de faţă.
Propunerea pentru Miercurea Ciuc a fost de a sublinia prin exemplificări sonore bogăţia muzicii baroce din Transilvania. Ansamblul a reunit în acest grupaj atât piese care au fost compuse aici (sau culese de pe aici, cum este cazul tronsonului cu aer multicultural, aranjat de Zoli), dar şi compoziţii din Europa apuseană, celebre în epocă şi care au circulat în manuscrise ardelene. Cei patru au funcţionat (pentru a face o nouă referire la Schola Cantorum), ca mecanismul unui ceasornic elveţian. Dar nu unul strict mecanic, aşa cum suntem obişnuiţi să ni-l imaginăm din magazinele de ceasuri, ci unul însufleţit, aşa cum l-am descoperit cu uimire pe cel din minunata fantezie a lui Martin Scorsese, Hugo (pentru cei care au văzut deja filmul, e clar; pentru ceilalţi, e o invitaţie de a-l viziona, neapărat în 3D!). Tot tridimensional, bogat în nuanţe şi adânc în sensuri muzicale a răsunat sound-ul cel nou-nouţ al formaţiei (garanţie nelimitată!). După cum am mai punctat acest lucru şi cu alte ocazii, semnul distinctiv al unui "mecanism" de elită nu este evidenţierea cu orice preţ a valorilor individuale ale "pieselor" componente (chiar dacă acestea sunt cotate la preţuri exorbitante...) şi nici încercarea de a demonstra cu emfază că timpul devine mai preţios când e măsurat cu propriul aparat şi în propriul sistem de referinţă. Nu, marca excelenţei în branşă e calmul calculat al respectării fiecărei secunde, a fiecărei măsuri, egale şi auto-consistente, e precizia astronomică şi dezinvoltura cu care rotiţele formează în profunzime acea maşinărie perfectă ce lasă să se vadă în afară doar graţia serenissimă cu care acele îşi consumă dansul pe cadran. Restul e tăcere...
Seara s-a încheiat cu un moment de tristeţe, dificil de străbătut atât de spectatori, cât mai ales de protagonişti. Cu doar câteva săptămâni înainte de începerea festivalului, Endre Deák, conducătorul artistic al formaţiei Collegium din Carei şi unul dintre cei mai activi şi avizaţi promotori ai culturii muzicale vechi din Transilvania, a părăsit această lume. Colegii săi de ansamblu şi-au asumat cu mult curaj decizia de a prezenta totuşi în festival acelaşi program care fusese deja gândit şi pregătit special pentru Miercurea Ciuc de către liderul muzical recent dispărut. Ca de fiecare dată, concepţia unui program care aparţine lui Endre Deák este rodul unui efort asiduu de cercetare ştiinţifică, de studiu îndelungat şi aprofundat al surselor muzicale, cu precădere al celor autohtone. S-a întâmplat la fel şi de această (ultimă) dată, colegii de ansamblu oferindu-i astfel mentorului lor spiritual cel mai minunat omagiu care se putea aduce. Universul ne dirijează întotdeauna spre acele medii şi persoane sau creează exact acele circumstanţe în care putem experimenta ceea ce încă nu acceptăm în noi înşine. O astfel de provocare de ieşire din propriul sine au trăit muzicienii din Collegium. Concertul lor a transferat din plan intelectual în plan emoţional toate ideile minunat conturate de creatorul lor.
Tema programului a fost una de muzicologie comparativă: punerea în lumină a concordanţelor mai mult sau mai puţin ascunse între imnurile latine din codicele păstrat la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia şi cântecele laice germane contemporane lor. Aducerea la viaţă a acestui ambiţios proiect a evidenţiat două adevăruri care trascend sfera interpretării muzicale. Primul este că, în ciuda zicerilor din folclorul cotidian, nimeni nu poate fi înlocuit. Locul lăsat în urmă de plecarea maestrului de la Carei nu poate fi luat de altcineva. Iar cel de-al doilea are o încărcătură metafizică atât de luminoasă încât sunt convins că i-ar fi fost pe plac celui comemorat (şi despre care a vorbit cu afecţiune, în încheierea concertului, fosta sa profesoară, doamna Nora Brandner, o icoană a muzicii vechi din România şi din Ungaria, deopotrivă). Acest adevăr simplu şi curat şi-a găsit o întrupare cum nu se poate mai sugestivă şi cutremurătoare, prin inspiraţia cu care formaţia (mulţumiri respectuoase, doamnă Ildikó Keresztesi!) şi-a ales foarte tinerele colaboratoare de la cele trei harpe: spiritul lui Endre a fost vegheat şi condus spre locurile cele înalte de către trei îngeri albi. Prin muzica lui, să încercăm să ne amintim mereu de Endre (temă pentru posteritate)...
(Foto: Gyula Ádám)