Altfel de dumnezei - Equus la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, 2012

A XVIII-a ediţie a Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, 2012 s-a deschis cu premiera spectacolului Equus în regia lui Szabó K. István.
 
Textul dramaturgului englez Peter Shaffer aduce în discuţie probleme existenţiale ascunse în cele mai întunecoase cotloane ale fiinţei, acolo unde religia se îmbină cu sexualitatea, unde sentimentul vinovăţiei întreţine dorinţa, unde puterea de sacrificiu atinge extazul. Alan Strang, un băiat de 15 ani dezvoltă o fascinaţie maladivă pentru cai. Din cauza religiozităţii mamei sale şi a ateismului tatălui său, Alan este dezorientat. Caii, reprezentaţi de imaginea idilică a unuia pe care îl văzuse pe plajă, ajung să fie Dumnezeul lui. Tocmai acel raport între puterea pe care o au, dar de care nu se folosesc, şi docilitatea lor îl fascinează; nu poate opri fluxul pasiunii ce îl străbate de fiecare dată când se află în compania lor. Calul este pentru el un ideal, idee greu de explicat, dar care se naşte din ciocnirea celor două firi, atât de contradictorii, ale părinţilor săi. Este idolul său de care se ruşinează, pe care îl ştie gelos şi pe care crede că îl trădează atunci când simte atracţie fizică pentru o fată.
 
Nu numai Alan este cel în a cărui minte gândurile nu se împacă, determinându-i disperare şi nebunie. Însuşi psihiatrul la care este dus pentru a se trata, îşi descoperă neputinţele şi frustrările. Odată cu tânărul său pacient, doctorul înţelege cât de iluzionabilă este fiinţa umană - cum se închide în convenţii, dar crede că trăieşte "într-un măreţ templu doric". Aşa cum singur observă: "un medic poate trata pasiunea, dar nu o poate crea", pasiune ce, până la urmă, este văzută în piesă ca singurul sentiment autentic ce se iveşte în om.
 
Regia îmbogăţeşte semnificaţiile textului prin felul în care sunt decupate momentele şi prin intercalarea unor scene de grup muzicalo-coregrafice care ne amintesc cât de influenţaţi suntem de mass-media zilelelor noastre. Telespectatorilor (şi publicului în general) le sunt puşi ochelari de cal şi sunt conduşi oriunde se vrea. Aceasta ar fi o subtemă care apropie spectacolul de simţirea noastră obişnuită, pentru că, altfel, cazul adus în discuţie este inedit şi rar (deşi dramaturgul s-a inspirat după un caz real al unui băiat care o orbit şase cai). Ce faci atunci când simţi că îţi dezamăgeşti Dumnezeul? Îl orbeşti ca să nu îţi mai vadă păcatele. Îţi este ruşine, aşa cum ia fost ruşine lui Adam şi Evei când au realizat că sunt goi. Păcatul "le-a deschis" ochii, dar le-a închis comunicarea cu Dumnezeu. Alan nu poate crede în Dumnezeul tiranic al mamei, nici în Dumnezeul absent al tatălui, ci doar în Dumnezeul lui asupra căruia tot el deţine puterea. Pe Dumnezeul adevărat l-a pierdut însă.
 
Problemele evoluează pe multe planuri: familial, psihologic, profesional, relaţional, social, religios, sexual. Fiecare personaj conţine, în diferite diluţii, aceste probleme, ceea ce face ca fiecare rol să fie destul de greu şi de solicitant. Actorii au îndeplinit fără greşeală această sarcină. Este nevoie de timp pentru a câştiga curajul de a întruchipa cu mai multă forţă şi claritate pasiunile personajelor.
 
Un spectacol inteligent care generează multe teme de reflecţie. Însăşi opţiunea scenografică mai adaugă cel puţin una: în mijlocul cabinetului de psihiatrie este un soclu, ca o masă de sacrificiu sau de disecţie, unde pacienţii sunt "mărunţiţi" mintal şi observaţi microscopic. Spectacolul nu subliniază nici una dintre problematici, nu trage concluzii, dar are meritul de a fi înglobat o varietate mare de sensuri, fie că ele se regăsesc în regie, în jocul actoricesc, în decor, în costume, în coregrafie sau în muzică. Rămâne ca fiecare spectator să aleagă.