Orchestra Naţională Radio, dirijată de Zacharias însuşi, a fost gazda serii din 23 septembrie 2012 şi a avut misiunea, care obligă şi setează un anumit tip de standard, de a deschide seria celor şase zile de concert. Din păcate, atmosfera de început a fost lipsită de vibraţiile festive care ar fi trebuit să marcheze un moment, totuşi, frumos pentru iubitorii de muzică clasică din România. Dacă numărul celor prezenţi în sală contează prea puţin atunci când vorbim despre un act muzical autentic (deşi cred că toţi cei care vin din doi în doi ani în Sala Mare a Palatului se încarcă altfel atunci când rumoarea şi aglomeraţia vitalizează spaţiul, cu toate riscurile inerente pe care le presupune un public eclectic şi numeros), ceva a lipsit în acest început de "sărbătoare" şi desfăşurării muzicale i s-a dat startul ca şi cum ar fi fost vorba de o simplă formalitate din care nu lipseşte niciodată discursul umanist despre valori şi cultură, în care muzica reprezintă încă o căsuţă "de bifat".
Dacă vorbesc în aceşti termeni, nu o fac nici din cinism, nici din obsesia de a găsi cusururi când ar trebui să fie prilej de sărbătoare, ci tocmai pentru că, fiindu-ne toate puse la dispoziţie, nu văd niciun motiv pentru care să nu marcăm momentul ca atare - cu bucurie reală, care să treacă de la sală înspre muzicieni şi înapoi. Când acest proces i se întâmplă doar uneia dintre părţi sau când devine disfuncţional pe parcurs, nu asistăm la un concert în care este glorificată muzica, ci, cel mult, la un eveniment cultural în care se cântă corect, se stă corect, se aplaudă când trebuie (şi duminică, de apreciat şi acest aspect, chiar s-a aplaudat numai când trebuie).
Repertoriul muzical propriu-zis al serii de deschidere ne-a oferit două nume mari ale muzicii din spaţiul vorbitor de limbă germană - austriacul Franz Schubert şi veritabilul compozitor german Ludwig van Beethoven. O potrivire fericită având în vedere că dirijorul însuşi este german, şi încă unul devotat muzicii lui Schubert. Rosamunde nu este una dintre creaţiile cele mai reprezentative - dacă acceptăm să credem, convenţional, în ideea de "reprezentativitate" atunci când vorbim despre muzică - şi are o istorie destul de complicată, muzica fiind recuperată la ceva vreme după ce a fost compusă pentru piesa cu acelaşi nume a Helminei von Chézy.
Din opera Rosamunde au fost alese cele trei antracte pentru a deschide Festivalul RadiRo. În aceste trei fragmente, se conturează un romantism eroic, cu un vag aer marţial, nedepăşind o anumită zonă cuminte şi confortabilă pentru ureche. Şi dacă antractele din Rosamunde nu au, până la urmă, nici măreţia simfoniilor lui Schubert şi nici melancolia insondabilă din muzica sa de cameră de neîntrecut, nu înseamnă că geniul lui Schubert este mai puţin remarcabil, chiar dacă nu depăşeşte registrul inenţionat şi asumat de o astfel de operă. Aici, Schubert demonstrează o tehnică impecabilă şi capacitatea de a reda luminozitatea unor tonalităţi clasicizante, neumbrite de hăul care îi face inconfundabile cvartetele sau trio-urile. O muzică armonioasă, echilibrată chiar şi în momentele cele mai pline de avânt, se resimte în întreaga lucrare.
Orchestra Naţională Radio a părut în largul său cu aceste trei antracte a căror simplitate nu trebuie nici subestimată, nici greşit înţeleasă: condus de Christian Zacharias, corpul orchestrei a marcat corect partitura schubertiană, ducând însă muzica şi către o idee superioară simplei "desfătări". Trăirea în spiritul muzicii lui Schubert s-a dovedit cu prisosinţă mai ales în Antractul al treilea, Andantino, dominat de graţie şi de un suflu diafan, fără a aluneca, însă, deloc în sentimentalism. Instrumentele de suflat au demonstrat o candoare demnă de reţinut, iar coardele au atins acel punct în care putem vorbi cu adevărat despre poezie. Antractul care a-ncheiat cele trei fragmente din Rosamunde a adus înaintea ascultătorilor rafinamentul tristeţilor schubertiene, fără a exagerea inutil nicio tonalitate şi fără a pierde însă din vitalitatea notelor.
Cea de-a doua parte a concertului m-a pus în faţa multor întrebări legate de relaţia dintre muzică şi istorie, de raportul muzicienilor şi al publicului din 2012 în faţa unei muzici precum mai-mult-decât-hiper-celebra Simfonie a IX-a a lui Ludwig van Beethoven. Nu am nicio îndoială în legătură cu faptul că provocarea cea mai mare care stă în faţa unei orchestre şi mai ales a unui dirijor care trebuie să cânte astăzi Simfonia a IX-a este adecvarea noastră istorică la posibilitatea unei astfel de manifestări muzicale şi existenţiale. Cum suntem noi, publicul, faţă în faţă cu una dintre cele mai celebre lucrări din întreaga istorie a muzicii? Suntem prefăcuţi, siropoşi sau, pur şi simplu, superficiali? Pe cât de simplă este emoţia care survine dintr-o astfel de participare la un act muzical, pe atât de greu este să îţi răspunzi sincer şi adevărat la întrebarea "De ce ascult eu asta azi, în 2012?" Şi o să încep prin a răspunde cu un alt clişeu - anume că muzica este atemporală, just, ceea ce nu exclude, totuşi, un anumit tip de receptare în care ne aruncă haosul condiţiilor istorice.
Beethoven, în calitatea sa de compozitor şi, dincolo de asta, ca adevărat personaj intrat în "mitologie", vine la pachet cu o sumă de clişee, încurajate inclusiv de numeroasele portretizări care au venit pe calea filmelor şi a altor poveşti romanţioase despre geniul fără seamăn al artiştilor rupţi de umanitate. În vârful mitologiei beethoveniene stă, cu siguranţă, Simfonia a IX-a, cu temele ei arhicunoscute şi cu Oda bucuriei, la al cărei auz trebuie să ne amintim cu toţii că suntem fraţi şi că avem în noi un sâmbure de umanitate. Problema este ce se întâmplă odată cu evaporarea emoţiei temporare pe care o creează ritmurile frenetice din mişcarea a IV-a şi ce relevanţă mai are această supraumană desfăşurare de forţe odată ce depăşim sinistra clişeizare ilustrată perfect prin scena reprezentării simfoniei în filmul Copying Beethoven.
Iată de ce este infinit mai greu să te apropii, ca artist, şi într-o măsură mai mică, în calitate de iubitor al muzicii, de această simfonie beethoveniană decât de Bruckner sau Mahler, ca să dau primele două exemple care îmi vin în minte. Ce faci cu o operă monumentală, care îţi garantează din start săli pline, sute de oameni mişcaţi de frenezia Odei bucuriei şi un avânt uman(ist) care de cele mai multe ori ţine exact cât durata concertului? Este mai dificil şi mai solicitant să mai ai pretenţia că poţi dezvălui ceva relevant într-un mod autentic din Simfonia a IX-a, care ne vorbeşte despre fraternitate, libertate şi bucurie într-un secol măcinat de război, abia trecut de traumele Auschwitz-ului şi Gulagului şi afectat de insecuritate politică şi nucleară. Dacă vrem în concert Simfonia a IX-a doar ca să uităm, să luăm o cură de sănătate şi lumină artificial produsă, nu avem decât un sindrom al ipocriziei. Dacă vrem mai mult - şi nu am nici cea mai mică îndoială că Zacharias şi alţii aflaţi la nivelul profesionalismului său tocmai asta caută - nu ne rămâne decât să ne întrebăm individual care este formula cea mai potrivită pentru a lua act de prezenţa unei astfel de simfonii.
Până la răspunsul tacit al fiecăruia dintre noi şi dincolo de orice interogaţie ontologică privind muzica, este nevoie, orice s-ar spune, de o apropiere tehnică impecabilă de partitura beethoveniană. Din păcate, în cea de-a doua parte a programului, orchestra însăşi pare să nu-şi fi găsit propriile răspunsuri. În condiţiile despre care am vorbit mai sus, nu poţi, ca muzician, să convingi un ascultător, să zicem, sceptic, în legătură cu necesitatea şi funcţionalitatea Simfoniei a IX-a în re minor dacă tu însuţi, ca artist, nu ai ajuns la un grad profund de intimitate cu o astfel de creaţie. Dacă nu depăşeşti simpla intenţie de a crea o impresie evanescentă de moment, nu faci decât să fixezi şi mai mult opusul beethovenian într-o schemă clişeistică.
Simfonia a IX-a în interpretarea Orchestrei Naţionale Radio a fost departe de a fi un moment ratat, dar tocmai pentru că perfecţiunea sa monumentală obligă la o relaţie în care orice fisură se simte imediat, au fost câteva puncte în concert care ar fi putut fi mai atent tratate. Prima mişcare, Allegro ma non troppo, un poco maestoso, s-a bucurat de o prestaţie corectă şi clar punctată a viorilor şi violoncelelor, dar forţa produsă odată cu introducerea temei nu s-a păstrat la acelaşi nivel pe parcursul părţii întâi. Flautul şi oboiul au introdus o notă de lirism care a subliniat cu elevaţie grandoarea temei. Orchestra s-a menţinut la un nivel liniar, fiecare partidă demonstrându-şi abilităţile, însă o anumită lipsă de coeziune şi de legătură pe care numai entuziasmul o poate da s-a simţit, totuşi, pe parcursul interpretării.
Aceeaşi constatare legată de (lipsa de) vitalitate se poate face şi în cazul mişcării a doua, cu acel Scherzo care pare că vrea să ia cu avânt lumea. Trecerile de la un pasaj la altul, deşi nu brutale, au fost totuşi lipsite de graţia invizbilă care transformă o operă muzicală într-un corp unitar. Totuşi, interludiile viorilor au creat momente de reală strălucire, iar coda a adus interpretarea simfoniei într-un punct dramatic, trăit cu forţă de întreaga orchestră.
Un punct al simfoniei apropiat de desăvâşire s-a petrecut în mişcarea a treia, Adagio molto e cantabile - andante moderato, în care poezia şi meditaţia au atins un nivel de har care s-a răspândit cu certitudine şi înspre sală. Muzicienii de la instrumentele de suflat merită iarăşi apreciaţi aici pentru felul cum au dozat trecerile de la o stare la alta, de la un ritm la altul în organicitatea acestei părţi.
Mult-aşteptata Ode an die Freude a încântat vizibil publicul şi, chiar dacă orchestra, repet, putea emana mai multă pasiune şi în titanica mişcare a patra, a dat, totuşi, dovadă de mai mult avânt. Cu adevărat strălucitor a fost însă Corul Academic Radio, condus de Dan Mihai Goia: coriştii au avut, într-adevăr, acel temperament cuceritor şi curprins de exaltare pe care mi-aş fi dorit să îl simt şi la orchestră pe parcursul tuturor mişcărilor. Corul şi-a meritat pe deplin aplauzele, alături de solişti remarcabili precum Sibylla Rubens (soprană), Ruxandra Donose (mezzo-soprană), Jörg Dürmüller (tenor) sau Sebastian Holecek (bariton). Împreună sau individual, cei patru solişti au trăit febra acestei mişcări finale, făcând cu adevărat din Oda bucuriei un moment totodată solemn şi entuziast şi transformând, pentru câteva minute, în realitate versurile lui Schiller.
Orchestra Naţională Radio condusă de Christian Zacharias ne-a demonstrat, cu prilejul primului concert în cadrul RadiRo 2012, că poate foarte mult, că poate cânta corect şi că vrea mult. Nu există niciun motiv să nu apreciem efortul consistent al orchestrei de a-şi asuma o sarcină atât de grea precum Simfonia a IX-a. Dacă există, totuşi, goluri, în această construcţie, ea este legată numai de acele întrebări la care trebuie să îşi răspundă absolut fiecare muzician în parte înainte de a se prezenta în faţa unui public încărcat de istoria grea a secolului al XX-lea. Poate că un răspuns la care merită reflectat este interpretarea inegalabilă a lui Sergiu Celibidache, acela care a redat simfonia celebră a lui Beethoven trecând dincolo de beţia simţurilor şi aducând-o în registrul unei existenţe cu atât mai relevante nu în ciuda, ci tocmai datorită marilor dezastre pe care le conştientizăm şi care ar putea împiedica o receptare pură a lucrării lui Beethoven.