Ziua în care am descoperit Trio-ul pentru pian nr. 2 în mi minor op. 67 de Dmitri Şostakovici a schimbat ceva fundamental şi definitiv în mine sau, mai bine zis, poate că nu a schimbat nimic, poate a adus la suprafaţă ceea ce era în mine din naştere şi nu ştiam. Allegretto din trio-ul amintit a fost prima şi cea mai frumoasă - tocmai pentru că a fost prima - întâlnire cu compozitorul rus. El a fost întâia mea incursiune sistematică şi pasiona(n)tă în muzică; înainte să iubesc înălţimile celeste ale lui Bruckner şi abisurile mahleriene, m-am îndrăgostit de haosul dezlânat şi înnebunitor al lui Şostakovici, care, oricât de suspect ar suna, mi-a devenit repede prieten: chipul lui mic şi ochelarii care îi dădeau o alură totodată inteligentă şi confuză m-a urmărit zilnic o bună perioadă de timp. Prin simfonii sau muzica de cameră, Şostakovici mi-a produs o fisură definitivă, un germene de boală pentru care tot compoziţiile sale sunt vindecarea; aşa am ajuns să am o poveste de dragoste ambiguă şi complicată cu muzicianul rus.
De aceea îmi pare şi nu îmi pare rău că am ratat o seară obişnuită de concert, bucurându-mă, în schimb, poate nu întâmplător, de o intimitate specială cu muzica acestei simfonii, pe care am ascultat-o, din cauza / datorită întârzierii, de după perdeaua densă a Sălii Mari a Palatului. Şi aşa am celebrat, simbolic şi fără voia mea, şase ani de când prietenul Şostakovici mă terorizează şi mă exaltă, căci nu cred că puteam avea parte de o audiţie mai semnificativă decât stând în picioare şi resimţind dureri fizice (de la prea mult alergat pe tocuri, ceea ce face ca totul să sune mult mai prozaic, şi totuşi, iată, nu!) în singurătatea solemnă, dar nu mai puţin suspectă, de după perdea. Nu are cum să fie cea mai corectă formă de a asculta o lucrare, dar poate fi printre cele mai pătrunzătoare şi depline sub aspectul receptării.
Nu aveam foarte mari aşteptări de la această seară, chiar dacă prezenţa lui Ion Marin m-a bucurat în mod deosebit încă de când am aflat despre apariţia sa la RadiRo ca dirijor al Orchestrei Radio France. Prejudecăţile au survenit din simplul fapt că nu îmi puteam închipui cum francezii, riguroşi, raţionali, iluminişti şi umanişti - ar putea reda cu pasiune haotică acest ansamblu de dezmembrări care se numeşte Simfonia a şasea. Poate că nu a fost, într-adevăr, cea mai abisală şi tulburătoare interpretare a opusului lui Şostakovici, dar a fost, cu certitudine, de un efect mult mai penetrant pentru simplul fapt că a fost prima dată când am auzit-o live.
În cele mai multe cazuri, nu se vorbeşte despre Şostakovici fără să se amintească şi despre contextul istoric şi relaţia sa contradictorie şi agitată cu comunismul. Ba propulsat, ba renegat, Şostakovici a cumulat o paletă largă de experienţe pe care le-ar fi putut trăi un artist sub regimul totalitar din URSS. Şi este cert că Şostakovici nu poate fi despărţit de istoria în care a trăit. Poate că Dumnezeu trimite pentru fiecare epocă mutilată şi contorsionată câte un compozitor care să ştie să îi exprime tensiunile cu har şi oroare în acelaşi timp. E fascinant totuşi cum un muzician poate rămâne perfect valid şi consistent scos şi în afara oricărei explicaţii ideologice, oricât de profund ar fi fixat şi în aşa ceva.
Intrarea funestă a coardelor în Largo, transformate cu rapiditate în tancuri care te lovesc drept în faţă, desfăşurarea intensă şi dureroasă a întregii arhitecturi muzicale din prima parte - toate acestea fac ca Simfonia a şasea să fie o experienţă muzicală pe cât de frumoasă, pe atât de greu de suportat. Sunete încovoiate şi distorsionate, o umilinţă a umanului care cedează în faţa torturii istoriei, o auto-anihilare obosită de negări exterioare şi revolte neputincioase. Apocalipsa e doar un somn, înfrângerea - o răsplată. Fiecare ritm, cu cât pare mai agresiv, cu atât mai repede alunecă spre inconsistenţă. O simfonie densă, cu o textură complicată şi sufocantă pe alocuri, în care nimic nu se leagă până la capăt. Structura în sine este un semn de mutilare şi refuz sistematic al ordinii şi s-a scris mult despre preferinţa ciudată a lui Şostakovici de a-ncepe cu un Largo pentru a continua cu două mişcări alerte care nu mai au nimic în comun cu prima.
În timp ce flautul din prima mişcare îşi contura traumele, sfidând, prin dimensiunea dramatismului, orice posibilitate de narativitate, îmi traversau mintea câteva cuvinte pe care le-am auzit, respectiv citit, la Ana-Maria Dumitrescu, una dintre cele mai spirituale şi profunde compozitoare ale zilelor noastre şi discipolă spirituală a lui Sergiu Celibidache: "Doar muzica în sine creează timp. Timpul există numai atunci când muzica îl creează. Nu există un alt timp."[1]. Într-adevăr, chiar dacă au existat pasaje în care mi-aş fi dorit mai multă introspecţie şi tensiune din partea muzicienilor francezi, nu am putut să nu îi apreciez şi să nu le mulţumesc în sinea mea pentru felul în care au reuşit, totuşi, să contureze spaţiile imense ale muzicii lui Şostakovici.
O lume întreagă se răstoarnă, sănătatea e derizorie şi inutilă. Nu mai ai cu ce să lupţi şi nici de ce. Asta înseamnă Largo-ul din Simfonia a VI-a. Cu sau fără Gulag, istoria se vede prin oglinda secolului al XX-lea ca o gravură obscură, plină de schimonoseli şi aberaţii. Orice măsură muzicală care pare că duce spre infinit mai montează încă o treaptă către absurd. Dar o fascinaţie sumbră te obişnuieşte şi cu boala şi rămâi acolo. De bunăvoie.
Celelalte două mişcări, mai scurte şi în cu totul alt registru stilistic, le-am ascultat din sală. Ritmurile înnebunitoare şi alerte au rupt, exact cum a rupt reintrarea în sală, în rândul celorlalţi, vraja haotică a primei părţi. Lentoarea morţii eliberatoare e înlocuită cu spaima îngrozitoare a continuităţii vieţii, cu masca ei burlescă, cu falsa ei sărbătoare în care este celebrată o vitalitate stupidă şi slabă şi nu una care să poată, într-adevăr, lupta cu solemnitatea funestă.
Undeva, dincolo de protocolul unui festival, dincolo de bucuria culturală a unei elite, se întinde conştiinţa fragilă şi cutremurată a unui compozitor care ne potriveşte bulversat pe sub ochelarii mici şi negri, cu o clintire aproape faustică. Şi dincolo de perdea, o altă pereche de ochelari ascultă şi se clatină. Suferă. Şi-i place.
[1] Iancu Dumitrescu. Acousmatic Provoker. Edition Modern & ReR Megacorp, Londra, 2002, p. 80.