Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Orchestrelor Radio RadiRo, 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În seva vieţii cu Ceaikovski şi Rahmaninov - Festivalul RadiRo 2012, ziua a doua


octombrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După deschiderea festivă şi cu intenţii glorioase a RadiRo 2012, festivalul a continuat în 24 septembrie 2012 cu un program care, cel puţin datorită primei părţi, asigură săli pline şi aplauze de neoprit. Orchestra Rai Torino a propus, sub conducerea dirijorului Juraj Valcucha, ultracelebrul Concert pentru vioară şi orchestră în re major op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski şi Simfonia a III-a a lui Serghei Rahmaninov.
 
Solistul Alexandru Tomescu, primit cu căldură de public la el acasă, şi-a demonstrat încă o dată virtuozitatea şi eleganţa tehnică prin interpretarea Concertului pentru vioară al compozitorului rus, scris în anul 1878. Într-adevăr, concertul se potriveşte perfect cu elanul romantic specific epocii, iar a fi capabil să-l transpui în 2012 fără a da senzaţia că oferi publicului o prăjitură cu sirop presupune manipularea unei doze de cerebralitate, atât din partea solistului, cât şi a orchestrei, cel puţin la fel de mari ca doza de graţie şi entuziasm.
 
În Allegro moderato în Re major, ascultătorii au avut parte de o virtuozitate şi înflăcărare ce au alternat cu accentele calde şi diafane. Introducerea, înălţătoare şi plină de viaţă, reflectă capacităţile unei orchestre armonios închegate de a reda sonorităţile strălucitoare ale acestei prime mişcări în întreaga sa plenitudine. Vioara care îi urmează imediat mizează pe tonuri suave care seduc instantaneu, fără a le lipsi, însă, forţa. Chiar dacă, luaţi individual, atât solistul, cât şi orchestra îşi stăpânesc bine partitura, coeziunea dintre cele două elemente nu pare încă destul de precis definită; ezitări şi împiedicări nu există, dar totuşi, senzaţia că se produc două evenimente muzicale separate persistă în unele momente din Allegro moderato.
 
Alexandru Tomescu nu ezistă însă în eforturile sale de a părea convingător, astfel că întreaga mişcare muzicală se dinamizează sub efectul unor staccati care imprimă interpretării un entuziasm copleşitor şi contagios. Cadenţa este rezolvată cu lirism şi atenţie la detalii, insistând pe crearea unui univers eterat şi plin de armonie. Reintrarea tutti-ului vine ca o încununare aşteptată şi prefigurată a monologului viorii şi dă un caracter rotund acestei prime mişcări aflate la final. Încheierea primei părţi a concertului se produce cu forţă şi magnetism, făcând întreaga sală să vibreze ca un întreg, fără reminiscenţele lipsei de închegare ce s-a resimţit anterior.

Canzonetta: Andante în sol minor duce opusul spre momentele sale cel mai profund meditative, în care atât solistul, cât şi membrii orchestrei, se apleacă într-o altă dispoziţie asupra fiecărei note. Instrumentele de suflat cu care dialoghează vioara produc acea impresie de depărtare spaţială, de tânguire venită de pe altă lume în mijlocul acestor tristeţi atât de umane. Sonorităţile viorii luptă, totuşi, până la capăt cu vaga impresie de dezmembrare produsă de compartimentul suflătorilor; Alexandru Tomescu ştie când să redea accente masculine în interpretare pentru a evita slăbirea ritmului. Vibraţiile reunite ale orchestrei şi viorii au creat, prin această mişcare, un moment cu adevărat autentic şi plin de căldură, creând impresia că timpul se dilată sub îmbrăţişarea în care substanţa muzicală vrea să acopere universul. Fără să strivească lumea, fără să vrea să o cucerească, orchestra şi-a demonstrat în Canzonetta o graţie şi o tandreţe care au reuşit să mai dea încă o senzaţie de prospeţime acestei lucrări.
 
Finalul părţii a doua spulberă orice indecizie în câteva secunde, căci Finale: Allegro vivacissimo în re major deplasează accentele spre forţă şi împlinire. Vioara are hotărâre şi precizie, iar interpretarea lui Tomescu creează elasticitate şi scânteieri care anulează orice dialog anterior cu tendinţa spre disoluţie din Canzonetta. Ritmurile lente nu mai duc de data aceasta spre tragism şi contemplaţie abisală, ci alcătuiesc o meditaţie pur lirică, finalizată în mod firesc cu creşteri în intensitate şi ardoare.

Sfârşitul brusc şi glorios al întregului concert rămâne umbrit de câteva lacune care, fără a anula efectul de graţie al impresiei generale, rămân totuşi sedimentate în receptarea muzicală. Artiştii italieni şi Alexandru Tomescu au venit cu temele bine făcute, au dat senzaţia, fără de care totul este, oricum, zadarnic, că te poartă din punctul A spre punctul B prin abilităţile lor muzicale, însă interpretarea ar fi putut depăşi simpla emoţie inerentă a unui astfel de concert dacă s-ar fi nsinuat în arhitectura stilistică mai multă ambiguitate şi mai mult mister, care să îl facă pe fiecare ascultător în parte să se întrebe dacă în paleta senzaţiilor produse deja de acest "hit" nu mai încape loc şi pentru altele.

În repertoriul RadiRo 2012 au fost introduse multe astfel de lucrări deja foarte cunoscute şi iubite, dar dincolo de garanţia succesului, o astfel de opţiune obligă şi mai mult la reflexivitate şi profesionalism, căci a face pe cineva să creadă că ascultă pentru prima dată un concert cu o istorie îndelungată este mai greu decât a convinge de relevanţa unei estetici înnoitoare.

Din fericire, Simfonia a III-a în La minor op. 44 de Serghei Rahmaninov a produs un astfel de moment de bucurie în faţa unui act muzical prestat cu prospeţime şi vivacitate deplină. Aici, ne întâlnim cu un Rahmaninov care ştie să combine în trei mişcări entuziasmul romantic şi năzuinţele sale intense cu o sintaxă muzicală în care transpare inteligenţa alunecării spre modernism şi capacitatea de a opera cu o textură mai densă, mai solicitantă şi mai complexă din punct de vedere tehnic.
 
Partea întâi, Lento. Allegro moderato. Allegro, redă ceva dintr-o amploare sălbatică, barbară, iar orchestra struneşte bine această avalanşă care ia lumea cu asalt. Regăsim aici un amestec de fascinaţie în faţa energiilor vieţii, în care nici revolta nu este, însă, lăsată deoparte. Coardele sunt pline de vigoare, iar alămurile apar la timpul potrivit pentru a zugrăvi o stare generală de inflamare, de tensiune de nestăvilit. Dirijorul Juraj Valcucha captează toate aceste energii cu încredere şi stăpânire de sine, inspirând întreaga orchestră cu un suflu dinamic de la pupitrul său. De altfel, ţinuta sa maiestuoasă şi solemnă posedă un vag aer de vrăjitor conştient de misiunea sa.

Adagio ma non troppo - allegro vivace esenţializează lirismul romantic şi oferă câteva momente memorabile, mai ales datorită partidei coardelor, care efectiv dau senzaţia de rarefiere şi subtilizare a întregului spaţiu. Instrumentele de suflat rup accentele sumbre prin tonuri ludice şi îndrăzneţe. Întreaga mişcare a doua din această simfonie poartă ceva din portretul unui erou rănit, care în faţa confruntării cu moartea şi neantul se hotărăşte să lupte încă, apelând la ironie şi încumetare. Viaţa se ţese cu efort şi perseverenţă în mijlocul acestor sonorităţi ample şi accelerate.

Tensiunea luptei se transformă în mişcarea a III-a într-o conştiinţă sigură pe victoria ei, care îşi celebrează succesul prin vibraţii electrizante şi armonii ample, susţinute de o frazare solidă şi de o adâncime care reflectă racordarea la cele mai vitale noduri ale existenţei. Jocul subtil al compartimentelor orchestrale se dezlănţuie spre final într-o aprigă confirmare a victoriei vieţii şi o confirmare, totodată, a capacităţii orchestrei de a fi convigătoare într-o astfel de partitură deloc comodă şi confortabilă.

Foarte importante în întreaga arhitectură muzicală a serii am găsit şi bisurile, care s-au potrivit excelent cu programul oficial al serii. Dacă Dansul slav nr. 8 al lui Dvořák era firesc să ţină spiritele magnetizate şi efervescente pe linia înflăcărării prezente în simfonia lui Rahmaninov, în Intermezzo-ul din opera Manon Lescaut a lui Puccini, Orchestra Rai Torino a dat tot ce poate avea mai bun în ea, bisul acesta rămânând, în evoluţia sa de-a lungul celor două seri, printre episoadele de vârf ale ambelor concerte.

După aproximativ două ore de concert, bisul din Puccini a oferit un moment total de har şi splendoare, transfigurând audienţa sub impulsul primelor măsuri ale viorii tânguitoare cu care începe acest Intermezzo sublim. Clipa în care viorile se reunesc cu orhestra pentru a prefigura finalul unui destin bântuit de tragism aproape îi cufundă pe ascultători în imaterialitate; inconsistenţa vieţii lasă loc avântului tulburător al morţii care se înfiripă cu certitudine, dar pentru câteva secunde, graţie unei muzicalităţi absolute, moartea ia chipul unei senzualităţi irezistibile, părăsindu-şi veşmintele înfiorătoare.

Nu ştiu dacă în interpretarea perfectă şi emoţionantă a Intermezzo-ului a avut vreo importanţă faptul că italienii au cântat ceva "de-acasă", însă cu adevărat relevant rămâne, după seara de 24 septembrie 2012 la RadiRo, că în ciuda tuturor micilor fisuri, ni s-au oferit şi momente autentice şi depline de muzică. 




 Toate articolele despre Festivalul Orchestrelor Radio RadiRo, 2012


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Despre o vagă frumuseţe a psihozei muzicale - Şostakovici la Festivalul RadiRo, 2012, Beatrice Lăpădat
 S-a încheiat Festivalul internaţional al orchestrelor radio RadiRo, 2012!, Comunicat de presă
 Entuziasm, entuziasm şi iar entuziasm după recitalul Ad Libitum - RadiRo, 2012, Petra Gherasim
 RadiRo, 2012 în ziua a doua, Petra Gherasim
 De ce Beethoven în secolul abisurilor - Concertul de deschidere al Festivalului RadiRo, 2012, Beatrice Lăpădat
 Toate articolele despre Festivalul Orchestrelor Radio RadiRo, 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer