Substanţa scenariului filmului realizat de Jean-Pierre Jeunet, Un long dimanche de fiançailles, constituie o cunoscută carte semnată de maestrul romanului poliţist contemporan Sebastien Japrisot (care i-a oferit şi lui Costa Gavras substanţa scenariului filmului de debut - Compartimentul ucigaşilor).
S. Japrisot evocă o extraordinară poveste de dragoste desfăşurată pe fundalul primului război mondial, conflict în care sunt trimişi să moară cinci soldaţi francezi, răniţi accidental sau nu şi condamnaţi de Curtea Marţială pentru a fi trimişi între liniile franceze şi germane. Unul dintre cei cinci este logodnicul Mathildei Manech (interpretat de Gaspard Ulliel), soldat dispărut în urma deciziei Curţii Marţiale, dar pe care Mathilde îl va căuta cu obstinaţie ani şi ani de zile după terminarea ostilităţilor.
Regizorului nu-i este frică de o reconstituire naturalistă, de o duritate extremă a vieţii în tranşee, după cum nu se teme nici de critica conflictului ca atare, dar nu din perspectiva socializantă, ci mai degrabă anarhistă. Secvenţele în care sunt surprinse bătăliile de pe frontul franco-german sunt apocaliptice, realismul lor fiind apropiat de substanţa unui documentar evocator prin cruzimea aspectelor surprinse. Contextul dătător de fiori al războiului, sentinţa nedreaptă a justiţiei faţă de cei cinci soldaţi trimişi să moară între linii, este împletit logic cu poveştile celor cinci, dar povestea Mathildei primează, deşi nu ea este singura care-i caută pe supravieţuitorii infernului de pe Somme.
Dincolo de panorama războiului, plină de suspans este investigaţia Mathildei, care, ca într-un autentic roman poliţist, ne dezvăluie vinovaţi fără vină, inocenţi ucigaşi şi autentici criminali pedepsiţi cu metode pline de fantezie. Toată epica filmului este determinată de intuiţiile Mathildei, singura care luptă cu evidenţele, dar care, prin calitatea sentimentelor şi obstinaţia căutărilor, va deveni o eroină cu adevărat impresionantă. Deşi povestea ei pare uneori prea dilatată, fără a fi însă prin aceasta deloc mai puţin interesantă, convingătoare, emoţionantă, ba uneori şi plină de umor.
Printre marile atuuri ale filmului lui Jean-Pierre Jeunet, care semnează şi adaptarea romanului lui Sebastien Japrisot, alături de Guillaume Laurant, se numără calitatea echipei de interpreţi - şi în primul rînd Audrey Tautou, o fidelă interpretă a tenacităţii personajului, o inspirată traducătoare a sentimentelor pentru logodnicul crezut de întreaga lume pierdut. Nimic siropos sau gratuit în jocul actriţei, care aici ştie să înnobileze cele mai patetice secvenţe cu o nuanţă de umor, cu o replică ce poate măsura imensa calitate a unor sentimente peste care trec anii fără a le denatura substanţa. Ca o încercată investigatoare, Tautou - Mathilde găseşte căile unui sui generis labirint uman în care trebuie să-i descopere pe oamenii potriviţi să-i găsească iubitul. Şi ea reuşeşte o întreprindere ieşită din comun pentru o fată firavă şi handicapată, cîntăreaţă din tubă, dar suficient de înstărită pentru a-şi permite un detectiv particular. Al doilea atu este muzica semnată de Angelo Badalamenti, compozitor cunoscut şi recunoscut pentru colaboarea sa cu David Lynch la Twin Peaks. În fine, filmul lui Jean-Pierre Jeunet rămîne o bună opţiune pentru a petrece timpul cu o frumoasă poveste de dragoste.