Jeunet pleacă la război, şi astfel face şi dulcea Amelie. Obiectiv: desprăfuirea memoriei istorice a Marelui Război, acela din spatele tranşeelor, sub noroaie şi în plin tir de mitraliere.
Francezii s-au specializat în ultimii ani în "blockbustere de autor" european. Au făcut filme care asamblează traiectoria personală şi ambiţiile şi aşteptările spectaculare ale marelui public. În Un long dimanche... avem de toate: film de război şi poveste de dragoste, anchetă şi melodramă, fantezii şi cadru de epocă. Un puzzle care variază de la grandilocvenţă la intimism, însă amalgamat cu respiraţia puternică a romanului şi cu toate obsesiile filmelor lui Jean-Pierre Jeunet, de la Delicatessen, la Oraşul Copiilor Pierduţi sau Amelie.
Manech este un tânăr soldat care piere, carne de tun, în Primul Război Mondial. Logodnica sa Mathilde nu acceptă însă situaţia şi decide să-şi ducă micul său război privat vis-a-vis de marele război. Are o faţă de mărgăritar şi o încăpăţânare inatacabilă. Sensibilitatea ei bizară, încrederea şi romantismul ei o evocă pe Amelie. O altă poveste de dragoste, deci, sub formă de basm, înţesată de toate semnalele destinului şi ale fatalităţii, de coincidenţe abil legate unele de altele, într-o formă ludică a regiei cu o mie şi unul de detalii. O versiune neagră a lui "Amelie Poulain"...
Adesea la Jean-Pierre Jeunet personajele feminine par să ţină în mână frâiele existenţelor pe care le duc. Ele nu aşteaptă decât o ultimă lovitură de bici pentru a-şi forţa destinul şi a-l ţine zdravăn de coarne. La Amelie sau la Matilde această carne este profund idealistă, această voinţă sparge ecranul şi lasă în urmă alter-ego-ul masculin. Iubitul este premiul acestei curse cu sufletul la gură, mirajul îndepărtat la capătul speranţelor himerice. Un iubit aproape mut (Nino), aproape absent (Manech), o pagină albă de un roşu sânge. Manech este o fantomă, o faţă de înger de care Matilde pare că nu se mai poate apropia, o mână înmănuşată de mister, un foc într-un cimitir... Matilde nu vorbeşte decât despre el, însă Jeunet nu vorbeşte decât despre ea, despre piciorul ei mort, târât din sete şi din dorinţă, de eroina sa de roman care seamănă atât de mult cu femeile din filmele lui.
O eroină care se trezeşte plonjată în cea mai pură lume vizuală a autorului ei. Războiul, cel mare, este mai degrabă o evocare poetică, neagră şi violentă, populată cu suflete sinucigaşe cu membre distruse sau automutilate. Secvenţele debordează de inventivitate, scenele din tranşee ne rup ochii din rădăcini şi ni se implantează în memorie.
Parisul anilor 20 este reconstituit cu tehnici digitale, o combinaţie de graţie ludică şi de melancolie; enciclopedică, atenţia la detalii nu se compară cu nici-un alt film. Dar mai cu seamă viziunea nostalgică a lui Jeunet emoţionează, această amintire care tremură, o impresie captată dintr-o poză veche, cu mutrele ei, cu lumina îngălbenită, şi cu dematerializarea care rezultă. Jeunet ne oferă o muncă meticuloasă, amplă, cu multe flash-backuri, trimiteri şi citate(chiar şi din filmele sale), şi îşi permite din când în când câteva libertăţi grafice pentru simpla frumuseţe a gestului: vântul care, de teamă, bate ierburile înalte la înrolarea tânărului soldat, ori frumoasa faţă a intrigantei Tina Lombardi care se adânceşte în penumbra după o acţiune reprobabilă.
Precum în celelalte creaţii ale lui Jeunet, aceste mari cufere pline cu imagini puternice şi de sentimente furioase, Un long dimanche... este şi el o comoară vizuală îngrijită până la ultimul plan, ultimul cadru. Sumele imense investite în film sunt vizibile pe ecran în scene bogate în detalii, filmate splendid în sepia şi nuanţe de kaki de cel ce a primit Cesarul pentru cea mai bună imagine Bruno Delbonnel...
Totul a fost admirabil reconstruit şi fasonat în mod maniacal de scenografa Aline Bonetoto, care alături de creatoarea costumelor Madeline Fontaine, reprezintă echipa de încredere a regizorului de la întâiul său film. Locuri emblematice ale capitalei au fost transformate sau recreate pentru necesităţile filmului. Place de l'Opera, Palatul Trocadero, astfel cum arată la expoziţia universală, Les Halles pe când încă mai erau burta Parisului, Gara de Nord, Gara Orsay pe când încă mai era o gară. Toate aceste locuri au cunoscut o a doua naştere datorită procedeelor numerice cele mai perfecţionate. Numeroase scene au fost filmate în faţa unor ecrane albastre. Tehnicienii vestitei agenţii Duboi de efecte 3D au fost adevăraţi geometri pe aceste platouri pentru a simplifica adăugarea în aceeaşi imagine a diferitelor planuri, în stadiul de post-producţie.
Drept exemplu scena traficului din Place de l'Opera: s-a filmat mai întâi locaţia precum arată astăzi, la primele ore ale zorilor. Apoi pe o imensă esplanadă în aer liber dintr-un centru de testare a automobilelor au fost filmate toate vehiculele de epocă şi zecile de figuranţi în costume, mişcându-se brownian. În final a fost filmată, în studio, ultima mişcare a camerei, care se termină în biroul detectivului Germaine Pire. Toate aceste elemente au fost prin urmare corectate, şi îmbinate.
Pentru această scenă şi pentru alte spectaculoase imagini (precum plimbarea prin faţa Palatului Trocadero, explozia balonului cu aer cald, potopurile, sau districtul măcelăriilor de la Les Halles) colaboratorii dintotdeauna ai lui Jeunet au creat o realitate apusă, fără măsură, spre deliciul nostru, pe computer.
Cea mai mare provocare a filmului a fost reconstituirea liniei frontului şi a tranşeelor. Constrângerile tehnice au fost foarte importante. Tranşeele, strâmte şi invadate de apă şi de noroi, trebuiau să reziste celor şase săptămâni de filmări în exterior, sub continue ploi. 20 de hectare de teren au fost astfel lucrate, devenind 200 de metri de tranşee, de găuri de obuze, de arbori smulşi. Fiecare centimetru pătrat de tranşeu a fost sculptat, pictat, lucrat şi patinat.
Audrey Tautou este personajul central dintr-o serie de personaje care nu au la dispoziţie decât câteva cadre pentru a exista, dar care reuşesc s-o facă datorită charismei interpreţilor şi frumuseţii rolurilor lor (Jodie Foster, Albert Dupontel, Clovis Cornillac...). Chiar dacă, de fapt, în mulţime, în tranşee sau în fundul unei grădini nu-i vedem decât pe ei doi, pe amanţii separaţi şi blestemaţi, atât de apropiaţi şi totuşi atât de îndepărtaţi.