Ei bine, la fel de ciudat se uită şi locuitorii din Blithe Hollow la băieţelul care dă titlul filmului. Mereu tăcut, cu pasiunea morbidă pentru fantome şi tot ce ţine de filmele horror (după cum arată camera lui), Norman îndură cu stoicism neîncrederea familiei şi atacurile de la şcoală.
Extraordinar în filmul de faţă este faptul că regizorul Sam Fell, tatăl delicatului The Tale of Despereaux, face tandem perfect cu tânărul Chris Butler, cunoscut mai degrabă ca scenograf şi superviser pe storyboard. Şi, din îmbinarea aceasta, fiecare aducând ce are mai bun, iese un film amuzant, pentru toată familia (chiar dacă mare parte din detalii şi replici sunt clar pentru simpla încântare a celor mari). Şi cei doi, filmând şi montând EXACT ca la orice alt thriller-horror de serie B, se amuză să urmeze clişeele din acestea până la un anumit punct, doar pentru ca apoi să le arunce în aer cu un pocnet sarcastic de artificii.
Să încep prin a spune că este o animaţie stop motion cu păpuşi (adică acestea sunt filmate milimetric, la fiecare mişcare oprindu-se camera pentru încă o minimă modificare a corpului) şi că, aşa cum spunea şi Max Shapiro, Head of Entertainment Brand Marketing al studioului american LAIKA la deschiderea Anim'est-ului 2012, e vorba de 24 de cadre pentru fiecare secundă din film. Şi filmul are 92 de minute! Aşadar, din start, o muncă titanică.
Chiar dacă povestea îşi dă drumul mai greu, o dată ce pericolul îşi face simţită prezenţa, intră în acţiune şi umorul, de multe ori negru, şi totul e o minunăţie. Nu puţine sunt scenele la care se râde din toată inima.
Dacă ar fi fost film cu actori, ar fi trecut neobservat. Sunt clişee (mai ales din Night of the Living Dead) şi prea puţine lucruri originale. Dar tocmai pentru că este o animaţie care face mereu cu ochiul spectatorului, că umorul e necruţător cu toate personajele şi cu mentalitatea americană în general, ParaNorman e de ţinut minte.
Încă de la început, când realizatorii ştiu să ofere şi punctul de vedere al lui Norman şi noi putem să o vedem pe bunica decedată care stă încă liniştită croşetând pe canapea şi pe toţi cei de pe stradă, învăluiţi în aburul străveziu verzui al fantomaticei lor prezenţe, filmul te cucereşte de partea lui.
Este vorba de un orăşel de provincie, cu oameni normali, săraci şi limitaţi din suburbii, cu fizicele lor în niciun fel ajustate, ingrate, atinse de vârstă şi obezitate. Şi detaliile curg, cu rapide expuneri în prim-plan. Guşa mică a mamei, burta ei, burtoiul tatălui, fundul lat înghesuit în treningul roz al surorii lui Norman, freza periuţă cazonă a sportivului colegiului, adică fratele mai mare al prietenului obez al lui Norman, isteria americanului de rând, repede aprins la ideea că poate pune mâna pe arme (scena cu oamenii din oraş versus cei şapte păcătoşi din trecut are ceva din Frankenstein, dar şi mult realism pentru o societate în derivă). Şi taman această imediată recunoaştere a realităţii dă filmului liric picur de umanitate credibilă. Toate defectele fizice sunt accentuate, îngroşate ironic.
La fel ca în Chicken Little, după ce e mereu ridiculizat, Norman va fi singurul în stare să-i salveze pe ai lui. Realizatorii animaţiei îi oferă protagonistului şi câteva viziuni, delicioase şi digitale, care-l duc pe erou mai departe în poveste, pentru dezlegarea enigmei.
Asemenea unui film de gen de ficţiune, filmul are replici scânteietoare, scene memorabile, montaj paralel şi curse-urmăriri, umor, suspans, bună tensiune.
Nu rataţi o animaţie despre familie şi comunitate, intoleranţă, iertare şi prietenie foarte bine realizată, cu morală puternică şi clară. O să vă meargă la inimă.