Impresii 1 - Deschidere + ParaNorman la Anim'est, 2012

Mărturisesc că nu am mai fost până acum la nicio ediţie Anim'est. Nu din ignoranţă, ci din neputinţă (Sabina Balan s-a mutat de curând la Bucureşti pentru a urma cursuri de scenaristică la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale" (UNATC) - nota redacţiei LiterNet). Iar acum, la 19 ani, când "desenele animate" rimau vag cu Tom & Jerry şi tot arsenalul Cartoon Network, am redescoperit sensul "animaţiei". Ceva mai presus de desenele animate ale copilăriei, animaţia e un gen de film puţin exploatat în România, care îşi mai găseşte loc pe marile ecrane doar o dată pe an, la Cinema Patria şi Cinema Studio, cu ocazia Festivalului Internaţional Anim'est. Şi dacă tot vorbim despre acest festival ca despre o raritate, valoarea lui devine cu atât mai mare. Pe lângă faptul că se proiectează animaţii, scurtmetraje şi lungmetraje, atât din competiţie, cât şi din afara ei, meritul cel mai mare al acestui festival este că formează un public pentru acest gen.

Animaţia nu înseamnă numai animale drăguţe care trec prin cineştiece peripeţii sau supereroi salvatori, ci este întâi de toate o poveste - şi-ncă una la fel de bine structurată şi închegată ca şi în cazul oricărui alt tip de film. Pe lângă asta, îndemnul lăsat cu limbă de moarte de tătuca Walt Disney "Let your imagination be free!" pune o mare responsabilitate pe umerii celor se avântă să animeze, forţându-i să găsească un echilibru perfect între poveste şi imaginile pe care le creează. Unde mai pui că, tehnic vorbind, o singură secundă dintr-un astfel de film poate avea nevoie şi de 24 de cadre - desenate şi proiectate, fiecare în parte. Aşadar, dacă vi se pare aproape insultător ca un adult în toată firea să se mai uite la aşa ceva, să ştiţi că nu e deloc şi că animaţiile merită să fie apreciate şi consumate de toate categoriile de public. Nu mă credeţi pe cuvânt, mergeţi la Anim'est să vă convingeţi.

Chiar după ceremonia de deschidere, a fost proiectat cel mai nou lungmetraj al celor de la Studiourile Laika, ParaNorman, foarte aşteptat după succesul lui Coraline, animaţia cu care au fost nominalizaţi pentru Oscarul 2010. Un "quod erat demonstrandum" al tezei despre animaţie enunţate mai sus. Povestea - un băieţel care poate comunica cu spiritele celor morţi, privit cu dispreţ în comunitate din cauza acestui lucru, află că e şi singurul care poate să-şi salveze comunitatea din calea unor spirite nervoase cu ajutorul acestui dar, care-l face diferit - te ţine într-un umor drăgălaş, specific animaţiilor americane, dar nu ieftin. De altfel, filmul îşi păstrează o doză bună de candoare pe tot parcursul lui, dar, trecând peste "awww-urile" şi zâmbetele inevitabile, spre final, în film se conturează o meta-poveste (sau morală, dacă vreţi) care atinge şi spiritele celor mai încrâncenaţi spectatori. Pe lângă destinul lui Norman, băieţelul-erou, intervin în poveste şi discursurile adulţilor - zombi sau nu - care fac mărturisiri emoţionante şi sincere, lăsând la o parte raportul dur de subordonare adult-copil. Din povestea simpatică a unui băiat ciudat devine o poveste serioasă despre acceptare, a nu-i judeca pe ceilalţi şi a nu te răzbuna la rândul tău, trecând peste graniţele animaţiei fanteziste şi atacând probleme reale, pe care le rezolvă într-un mod care l-ar face mândru pe tătuca Disney. Un film de văzut pentru copii şi adulţi deopotrivă. (Va mai fi proiectat o dată în cadrul festivalului - vineri, 12 octombrie 2012, ora 20:00 la Cinema Studio.)
q.e.d.

Cu apetitul deschis pentru animaţii, recomand Festivalul Internaţional Anim'est.