Prin extensie, publicul spectacolului Efectul Genovese este expus unei situaţii de aceeaşi factură, în care, deşi pironit în scaune, martor la desfăşurarea scenică, e invitat să reflecteze conţinutul şi să îşi reevalueze atitudinea faţă de unele aspecte ale vieţii, care îl privesc în mod direct.
Piesa Alinei Nelega tratează o temă încă actuală pentru o categorie mare de oameni, în special cei trecuţi de 40 ani, pentru care existenţa sub dictatura comunistă a rămas încă vie şi marcantă. Deşi premiza spectacolului este evocarea unor aspecte ale epocii ceauşiste, miza este mult lărgită. Pe scurt: Nicolae Cristache interpretează rolul unui jurnalist reputat, nominalizat la un important premiu al cărui decernare are loc în seara în care se petrece acţiunea. Soţia lui (Cătălina Mustaţă) e o femeie temperamentală, a cărei carieră artistică a fost compromisă înainte de '89. Relaţia sa cu soţul este tensionată de animozităţi refulate şi de predispoziţia ei către abuzul de alcool. Fiica lor, studentă în ultimul an la Jurnalistică şi certată cu tatăl ei, vine intempestiv acasă, într-o dispoziţie furibundă, şi răstoarnă echilibrul şi aşa fragil al familiei. Diana Avrămuţ, cea mai recentă (şi tînără) achiziţie a Teatrului Naţional din Tg. Mureş, face un rol de forţă în acest spectacol, interpretînd un personaj antrenat de elanuri puternice în acţiuni riscante, un personaj visceral, lucid, dar aflat la graniţa ratării propriilor intenţii din pricina unei atitudini furioase, frizînd nesăbuinţa. Jurnalista aspirantă vine însoţită de un întreg rechizitoriu şi de un rucsac încăpător, în care a îngrămădit numeroase dosare din Arhivele Securităţii, cuprinzînd informaţii compromiţătoare despre diverşi oameni influenţi, inclusiv părinţii săi, în special tatăl. Tînăra vrea să facă publice informaţiile în disertaţia de licenţă şi îşi mărturiseşte intenţia familiei, declanşînd un conflict puternic.
De aici încolo conflictul se ramifică. Pe de o parte, tînăra îşi acuză părinţii că i-au ascuns date esenţiale despre trecutul lor şi îi vede ca pe nişte străini reprobabili, pe de altă parte le reproşează lipsa verticalităţii în situaţii pe care ei înşişi le denunţau. Astfel irump conflicte adiacente, de tipul dihotomiilor datorie-onoare, loialitate-trădare, îndoială-credinţă, impulsivitate-echilibru ş.a. Se nasc conflicte între generaţii, deci conflicte între mentalităţi şi aspiraţii diferite. Niciuna dintre părţi nu vrea să cedeze, iar tensiunea acumulată culminează în repetate rînduri, printre intervale de relativă acalmie. Momentele de intensificare şi de scădere a tensiunii sunt bine dozate, iar aici regizorul are un aport considerabil. Gavril Cadariu, revenit pe scena naţionalului tîrgumureşean după mai bine de un deceniu, tratează spectacolul într-o cheie aproape deteatralizantă, consonantă cu iniţiativa pe care a iniţiat-o programatic autoarea textului, cu ceva timp în urmă. Directorul de scenă lasă libertate de desfăşurare actorilor şi textului, susţinînd demersul artistic lipsit de artificii redundante.
Gavril Cadariu echilibrează eficient raportul dintre conţinut şi acţiune, lăsînd spaţiu atît pentru mesajul textului, bine integrat în ansamblul spectacolului, cît şi pentru partea dinamică, vizuală a reprezentaţiei. Efecte teatrale sunt relativ puţine. Printre ele se numără intervenţia colectivă a actorilor aşezaţi în public, care au rolul unui cor, reactualizat şi recontextualizat, care exprimă nişte idei din exterior, ce se alipesc textului propriu-zis, şi o intervenţie în final. Totodată, aportul grupului exterior crează un contrapunct conflictului dintre personaje, aerisind, de asemenea, structura de ansamblu.
Personajele sunt bine conturate la nivel psihologic, atît de text, cît şi de actori, dar psihologizarea nu este dusă mai departe decît trebuie, întrucît scopul spectacolului nu se centrează neapărat pe povestea în sine. Un mesaj supratextual şi supraspectacular este acumulat progresiv, iar rezultatele compun numeroase semne de întrebare. În fapt, spectacolul interoghează şi speculează, nu conduce la sentinţe şi nici nu oferă soluţii. Propune vigilenţă şi luciditate. Propune analiză retrospectivă şi actuală. Efectul Genovese e un exerciţiu de interogaţie. Ne vîră sub ochi o mentalitate şi un tip de comportament care a proliferat şi după Revoluţie, oglindind atît o manie a persecuţiei internalizată la nivel colectiv, cît şi o predispoziţie bolnăvicioasă pentru denunţ, calomnie, filare, suspiciune şi oportunism meschin. Spectacolul vorbeşte despre frică, despre izolare (în sine, în atitudine, în trecut, în autodisculpări etc.) şi mai ales, despre tăcere. Tăcerea care incriminează, tăcerea care îngroapă fapte condamnabile, tăcerea care protejează individul de responsabilitate şi luarea de poziţie.
Efectul Genovese e un text puternic, care lasă însă, impresia de schematizare a unei teme care poate fi extinsă. Totodată, conţinutul direct, uneori brutal este infuzat cu un lirism crud care se regăseşte în special în replicile "corului" şi mai ales, într-un monolog extraordinar al Cătălinei Mustaţă, domeniu în care Alina Nelega se află pe un teren foarte familiar, autoarea fiind, probabil, cea mai importantă exponentă şi promotoare a monodramei autohtone.
Finalul spectacolului readuce grupul exterior în prim-plan, racordînd acţiunea la ultima oră prin exemple de "efecte Genovese" de dată recentă, din varii locuri ale ţării: tragedii întîmplate în văzul lumii - care a rămas oarbă, surdă şi indiferentă, contaminată de un soi de pasivitate colectivă - cu care, paradoxal, s-a confruntat aproape oricine. Astfel, chiar dacă n-ai fost victima unei agresiuni grave sau a unui jaf în public, nu e exclus ca la un moment dat să fi fost insultat şi agasat în mod repetat într-un mijloc de transport în comun de către un ţicnit, în timp ce zeci de indivizi, înghesuiţi alături de tine, citesc febril, îşi butonează telefonul, ascultă muzică, admiră pentru a suta-mia oară acelaşi peisaj, fără să dea vreun semn că ceva neobişnuit le perturbă banalitatea.
Vizionînd Efectul Genovese nu ai cum să nu te simţi revoltat din acest punct de vedere, dar totodată să nutreşti speranţa că poate în ceilalţi spectatori s-a schimbat ceva (sau chiar în tine însuţi), şi data viitoare insul ţicnit va fi evacuat fără preaviz din mijlocul de transport în comun, iar tu îţi vei spune, privindu-ţi aproapele cu recunoştinţă, că trăieşti într-o lume normală.