Textul Alinei Nelega disecă, prin prisma efectului mai sus descris, o realitate ce a apăsat ca o pîclă deasă vieţile tuturor celor care au trăit sub comunism în România: este vorba despre dosarele Securităţii şi, mai specific, despre notele informative pe care le conţineau acestea (cu tot ceea ce presupuneau: denunţuri, minciuni sau informaţii aparent nevinovate sau inofensive, însă toate intrînd sub incidenţa morală a simplului fapt descalificant că îl ţii sub observaţie pe cel de lîngă tine şi decizi ce anume azvîrli în afară şi ce nu, dintr-o viaţă care se desfăşoară alături de a ta, cu consecinţele de rigoare în oricare dintre cazuri). Dar, cum se întîmplă şi aici, astfel de comportamente sînt sancţionate - dacă nu pe loc - la distanţă de o generaţie, ajungîndu-se la situaţii în care copiii îşi judecă părinţii.
Regizorul Gavril Cadariu descifrează textul în cheia deteatralizării, lăsînd actorii să exploreze spaţiul de joc, să-şi definească traseul în scenă şi să interacţioneze într-o manieră în care sînt expuşi în totalitate, eludînd soluţiile realismului psihologic şi mergînd înspre relaţionarea directă cu ei şi cu respectivul spaţiu. Replicile, cînd aşezate, cînd alerte, reclamînd o schimbare de tempo şi de abordare, se expandează şi alunecă în răstimpuri înspre discursul caracteristic monodramei, o subspecie dramatică de altfel preferată şi teoretizată în repetate rînduri de către autoare.
Există, însă, un moment în spectacol cînd are loc o reteatralizare evidentă - este vorba despre monologul personajului Adina (Cătălina Mustaţă), cea care-şi relatează izbucnirea de revoltă faţă de viaţa sub comunism şi sub ameninţarea Securităţii. Acel moment, care poartă cu sine întregul adevăr al personajului, este redat în spectacol prin decupaje de lumină şi de spaţiu care îl fac intens teatral: dacă teatrul este (şi) o artă a iluziei, iată că adevărurile crude se revelează folosindu-se de artificii: este evidentă transformarea personajului în actriţă, care lasă să se vadă pentru un moment cum aceasta devine personaj. Spectacolul se mişcă precis, între următoarele coordonate: spaţiu-instalaţie (conceput de Bartha József şi ilustrat muzical de Lucian Ban) - spaţiu scenic - deteatralizare - comunicare directă - reteatralizare - monolog - personaj - actor - public, dublînd, pentru exemplificare, drama personajelor cu exemple din viaţa de zi cu zi, repetate periodic de-a lungul istoriei comuniste şi postcomuniste, într-o societate în care se schimbă multe, mai puţin însă voluptatea actului de a privi şi de a comenta de pe margine (aici intervine corul, în primă fază acuzator la adresa publicului - care, la rîndul său, priveşte de pe margine -, apoi amestecîndu-se şi tinzînd spre identificarea cu acesta).
Spectacolul de faţă este important şi pentru că, pe lîngă faptul că propune o nouă estetică, mai directă şi uşor diferită de cea îndeobşte prizată într-un teatru naţional, el funcţionează ca locomotivă a unui nou program, anume cel de dramaturgie contemporană. Faptul că Alina Nelega - dramaturg contemporan care funcţionează ca o garanţie în sine - inaugurează programul de faţă cu propriul text se doreşte a fi o asumare a unei misiuni şi, totodată, o încercare de deschidere către un teatru direct, conectat la publicul vremii sale.
Sub direcţia de scenă a lui Gavril Cadariu, care reuşeşte un spectacol precis şi elegant pe o temă la fel de precisă, dar prea puţin elegantă, evoluează Cătălina Mustaţă, care nuanţează şi umple cu emoţie şi forţă rolul mamei, Nicolae Cristache (în rolul tatălui), care o secondează mai mult decît onorabil, căutînd tonalităţile potrivite în relaţie cu ea şi cu Diana Avrămuţ (în rolul fetei), tînăra actriţă lansată pe orbită de acest rol (intenţie declarată chiar de realizatorii spectacolului), care îşi foloseşte emoţiile în mod constructiv, dovedind un cert potenţial şi lăsîndu-ne să intuim un pariu cîştigat în ceea ce o priveşte. Alături de ei mai evoluează Sergiu Marocico, în rolul prietenului care pune relaţiile de serviciu deasupra celor interpersonale, Tiberiu Vasiniuc (Operatorul TV) şi Luchian Pantea, Raisa Ane, Andrei Chiran, Ioana Decianu, împreună formînd "corul" care trebuie să mizeze în primul rînd pe sincronizare, esenţială în relatarea poveştilor de viaţă, concepute ca posibile frînturi din ceea ce bystander-ii au văzut sau au auzit şi transmit mai departe (acest cor îi include, de asemenea, şi pe Sergiu Marocico şi Tiberiu Vasiniuc).
Beneficiind de prezenţa constantă a dramaturgului, care a declarat, la conferinţa de presă, că textul rămîne unul deschis, el putînd încă suferi modificări în funcţie de direcţia pe care o iau spectacolul, relaţiile dintre personaje, relaţionarea cu publicul, Efectul Genovese propune nu neapărat un produs finit, ci unul care se dezvoltă organic, în legătură cu un public pe care îl provoacă la un exerciţiu direct de înţelegere şi asumare.
P.S. Caietul-program, conceput sub forma unui dosar de Securitate cu note informative despre fiecare dintre cei implicaţi în spectacol, realizat de Bartha József, merită o menţiune specială.
Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, compania "Liviu Rebreanu"
Efectul Genovese de Alina Nelega
Regia: Gavril Cadariu
Scenografia: József Bartha
Muzica: Lucian Ban
Cu: Cătălina Mustaţă, Nicolae Cristache, Diana Avrămuţ, Sergiu Marocico, Luchian Pantea, Tiberiu Vasiniuc, Andrei Chiran, Raisa Ané, Ioana Decianu.